La sfîrșitul fiecărui an am cerut iertare de la oamenii pe care, poate, i-am supărat. Uneori pe tăcute, fără vorbe, am murmurat iertați-mă. Voiam să intru în noul an fără resentimente, să fie un început de la care să plec. Așa că am spus ”vă iert” și celor care m-au supărat. Niciodată, însă, nu am cerut iertare de la singurul om care a fost lîngă mine toată viața, necondiționat.

Anul acesta îmi cer iertare de la el, omul în care nu am crezut. N-am știut să-l prețuiesc la adevărata lui valoare, am avut impresia că nu merită să primească dragoste. L-am crezut slab cînd era puternic, l-am acuzat că nu-i frumos cînd radia, l-am certat că nu este perfect. Am crezut că e prea mărunt, n-am avut încredere în farmecele lui, în inteligența, capacitate de înțelegere și iertare. L-am crezut comun cînd era unic, l-am crezut anost și anonim.

Am fost sigură că nu poate lupta pentru dragoste atunci cînd vulturii se repezeau să i-o sfîșie, că nu poate uita trădarea care-l înconjura, că nu va cîștiga respectul celor din jur.

Acum știu. Tu, omule, poți. Și dacă dușmanul stă pitit, cu cuțitul pregătit să ți-l înfigă în inimă, ești pregătit să te aperi. Vei putea trece peste orice hop. Așa cum ai putut trece peste durere și suferință. Sau, măcar, ai avut puterea să le ascunzi.

Acum știu. Va rîde de orice șarpe care pîndește veninos, va merge mai departe indiferent cîte obstacole va întîlni, va zîmbi la toate răutățile.

Mă uit în oglindă și-mi cer mie însămi iertare.

Categorii:Uncategorized