Ciocolată și aguridă


foto lansare vicalvaro(Foto: Lansarea ediției în limba spaniolă a romanului Desculță pe cioburi de oglindă, 25 noiembrie 2017, Madrid)

Acum cîțiva ani spunea cineva că lansările de carte au devenit ipocrite. Un fel de parastas. Sau nuntă. Eu merg la lansarea cărții tale pentru ca tu să vii la lansarea cărții mele. Am fost la 20 de lansări, voi avea 20 de oameni la lansarea mea. Ne schimbăm cărțile între noi, suntem amabili, zîmbitori, criticăm numai pozitiv și … nici măcar nu citim cartea. Cel mult o răsfoim și tragem 20 de fraze sforăitoare, aceleași cu cele de ieri sau de alaltaieri scrise pentru alți autori. Modificînd pe ici pe colo în stil caragialesc. Au devenit sau au fost dintotdeauna ipocrite? Nu știu. Am observat că și premiile literare au același traseu: eu îți dau premiul ție pentru că știu că, atunci vei decerna tu premii, mi-l vei da mie. Oricum banii de premii nu-i scot din buzunar.

Și m-am întrebat de ce. Nu mai sunt oamenii care citesc fără să viseze să devină scriitori (sau sunt deja)? Oameni cărora le place pur și simplu lectura. De ce scriitorii (dar mai ales criticii) nu admit în grupul lor un nou venit, nu bagă în seamă o carte a unui scriitor nou decît dacă a sunat un amic din gașcă, nou – venitul e fiul/fiica/ nevasta/cuiva care ar putea mîine să-i ajute, cel nou are bani să ungă orgoliile ”pozitive” ale celor din gașcă sau … chiar și mai rău, să ofere plăceri….

Sunt doar de trei ani pe drumul literaturii. Nu știu dacă scriu bine sau nu, nu mă pot lăuda – sau critica – singură. Știu doar că am avut peste 40 de lansări în toată țara și în Diaspora și că în fiecare localitate, cu rare excepții, sala a fost plină. De cititori. Între 40 și 100 de oameni în sală. Oameni care cumpără cărți și le și citesc. Unii dintre ei sunt și scriitori însă, cu siguranță, n-au venit în speranța că voi veni și eu la lansarea cărților lor – ca la nuntă. Nici n-aș fi avut cum, ne despart sute de kilometri.

La debutul meu de acum trei ani, cu primul roman (Călătoria; Desculță pe cioburi de oglindă în ediția a doua) am crezut că lumea vine pentru că eram o apariție pe facebook. Scrisesem o carte despre drama femeii în comunism, era o măturisire, eram un notar care anunța că va pleca din profesie. Ciudată rău. Mai eram și un fel de Gică Contra, neafiliată unui partid, fără a iubi total pe cineva, criticînd azi pe unul, mîine pe celălalt. Păream un exponat de bîlci.

Cînd, șase luni mai tîrziu, a ieșit pe piața literară cea de a doua carte (Menajerele soacrei mele) am avut surpriza ca cititorii primei cărți să o dorească, fără ca vînzările primului roman să se încheie. Au apărut și cititori noi. Ei, poate vor să vadă ce dracu’ mai scriu de cînd nu mai sunt notar, mi-am spus. Apoi n-am mai publicat doi ani fără ca peste primele două cărți să se aștearnă praful; comenzile au continuat. Anul acesta am ieșit cu două cărți: un roman (Prizonieri ai umbrelor) și un volum de versuri (Între relativ și absolut). Și am avut din nou surpriza (de fapt, de data asta ar trebui să scriu bucuria) ca sălile din localitățile în care m-am dus să fie pline. Să tot fie vreo 15 lansări numai în toamna asta. Săli cu oameni care n-au venit nici ca la parastas, nici ca la nuntă. Cu oameni care mă știau de trei ani, din primele două cărți, cu oameni noi care au auzit de mine sau m-au citit împrumutînd de la alții cărțile. Care îți doreau cărțile noi dar și exemplare din cele vechi (”vreau să le am în bibliotecă chiar dacă le-am citit”). N-ar trebui să uit că tot în acești trei ani a apărut primul roman în librăriile din patru țări de limbă spaniolă, varianta tradusă, datorită unei edituri din Spania (Tandaia). Cartea a fost tradusă de o româncă, Maria Liciu. Dacă s-a gîndit cineva că în țară oi fi avut pile, la Tandaia n-ar mai fi mers.

M-a întrebat un scriitor cunoscut cum fac de sunt atît de mulți oameni la lansările mele. O întrebare suspicioasă, bănuitoare, de parcă am o tehnică anume, o metodă secretă. N-am știut ce să răspund. Pentru că nu fac nimic special. M-am dus în orașele în care am fost invitată de cititori, în cele în care am știut că sunt dorită. Au fost și orașe în care aș fi vrut din tot sufletul să ajung dar nu s-a putut. Fie nu s-a găsit nimeni să-mi organizeze lansarea, fie n-a fost să fie. Organizatorii au fost dintre cititori. Oameni care m-au apelat pe facebook și mi-au spus că mă vor la ei acasă. Pe cei mai mulți i-am cunoscut atunci, în ziua lansării. Ei s-au ocupat de sală, de reclama evenimentului. Uneori și de cazare, pe banii lor. Oameni care m-au îmbrățișat de parcă eram prieteni vechi. Eu așa i-am simțit. N-am să dau nume. Se știu, sunt ca niște stele cărora le simți lumina în întuneric. La Oradea, Ploiești, la Măneciu; la Iași, Suceava, Botoșani, București, Constanța; la Aleșd, Sîntandrei, Satu – Mare, Negrești Oaș, Sibiu, Brașov, Arad, Petroșani, Timișoara … peste tot am cunoscut oameni. Dornici de întîlnirea cu cartea, cu autorul. Cu mine, să fiu orgolioasă. Lansări în biblioteci, în librării, în teatre. Dar și în licee și … penitenciar (Satu – Mare).

Nu vreau să-i uit pe scriitorii care mi-au făcut în acești trei ani drumul lin, avînd încredere într-o necunoscută: Nina Ceranu, Florin Iaru, Liviu Antonesei, Lucia Olaru Nenati, Ion Drăgușanu, Valeriu Butulescu, Mihai Barbu, Cornel George Popa, Eugen Șerbănescu, Felician Pop, Doina Popescu, Florian Chelu. Le mulțumesc.

Am trezit curiozitatea și multor jurnaliști care au scris despre cărți sau despre mine, mi-au luat interviuri. Amintesc pe Irina Călin (Radio România Internațional), Silviu Labiș (TVArte), Leonard Relea (Timpul), Cornel Drinovan (Radio Tentacion – Madrid), Dana Oprica (Radio Villalba – Madrid). Sunt mulți, cei de mai sus sunt doar exemple.

Am și dezamgiri? Sigur. Am pierdut în acești trei ani prieteni. Unii poate din vina mea, alții din vina lor. Nu fac proces de intenție nimănui, nici nu vreau să mă apăr – apărările între doi oameni care nu se mai înțeleg pot degenera. Tac și trec mai departe, considerînd că fiecare are dreptul să se înconjoare de oamenii pe care și-i dorește.

Însă nu pot să tac față de dezamăgirile pe care le-am simțit în fața tăcerii criticilor. Mă repet, nu știu dacă scriu bine sau nu. Însă, atunci cînd vezi săli pline la lansarea unei necunoscute, cred că ar trebui să te întrebi ce se întîmplă. Și le-au văzut, vă asigur. Poate la prima lansare nu-ți pui întrebări, la a doua consideri iar că o fi o întîmplare. Dar timp de trei ani au fost sălile pline. Chiar și la țară, în biblioteci comunale. Asta în vreme ce,  cum spunea la lansarea de la București Valentin Ajder (de la Editura Eikon, vinovată de apariția ultimelor două cărți): ”Cîtă lume e azi aici! În general autorul e mîndru dacă în sală sunt 7-10 oameni”. Adaug eu, cei 10 fiind ăia care te așteaptă și la parastasul (sau nunta) cărților lor. Măcar de curiozitate și tot aș fi vrut, dacă eram critic sau conducător de revistă literară, să văd ce mama naibii au cărțile sau Lili Crăciun de adună atîția oameni. Nu e bogată, om politic, n-are o funcție care să atragă. Și nici nu merge la ”nunțile” altora. Atunci?

Aș putea să dau un răspuns sigur. Dar, cum am sfîrșit și ultimul roman, dîndu-vă doar ipoteze și lăsîndu-vă pe voi să alegeți răspunsul, voi face și acum la fel. Poate că e orgoliul celor intrați în literatură de mult. Se consideră zei și niciunul din cei noi n-ar avea cum să mai încapă în templu. Poate că țin cu dinții de glorie, chiar aparentă –  dată de temenelile celor fără valoare și pe care tocmai din cauza asta îi susțin. Poate că le este frică de apariția unuia mai bun decît ei și nu vor să-i recunoască valoarea, neavînd tăria lui Vasile Alecsandri atunci cînd a apărut în literatură Eminescu. Poate că se așteaptă (ca medicul de la Roman, din primul meu roman) să cazi în genunchi, să le dai plicul și să-i rogi să te bage în seamă. Sau, poate, motivul este banal: banii pentru literatură sunt limitați. Iar apariția unui scriitor nou ar însemna ca ei să se împartă la mai mulți. Cum s-ar mai putea ține paranghelii timp de trei zile dacă cei din fruntea bucatelor ar accepta și scriitori noi, care vor să vorbească despre cărți cu cititorii nu cu paharul de vin și oala de sarmale, plătite de diverse instituții?

Nu mă adresez lor, de asta am și adoptat acest stil colocvial, familiar. Mă adresez vouă, celor care mă citiți cu adevărat. Rîndurile de față vin ca un fel de explicație, dacă v-ați pus întrebări. Dacă nu – cu atît mai bine.

 

Reclame


Categorii:Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

arta si natura

O constiintă încarcată are nevoie sa se confeseze. O operă de artă reprezintă o confesiune. Albert Camus

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

CER's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

%d blogeri au apreciat asta: