Intransigentul


poza mea de copertaÎl știa toată suflarea tîrgului, de la pensionari la copii de grădiniță. Mic și îndesat, îmbrăcat zilnic în vestonul gri – albastru încheiat la un rînd de nasturi, cu două buzunare mici la piept, cu pantaloni tip “pană” cu petliţe roşii și cămaşă bleu, toate crăpînd peste burta generoasă, cu cozorocul chipiului îndesat pe fruntea lată, brobonită de sudoare indiferent de anotimp, te cerceta cu o privire albastră și bulbucată.

Își făcea veacul în intersecția din centru, de parcă s-ar fi născut pe stradă. Numai ochi și urechi, legănîndu-se pe piciorele crăcănate, privea aspru de-a lungul șoselei ca un stăpîn atent să vadă ce face poporul pe care-l păstorește. N-aveau cum să scape de privirea-i vigilentă pietonul care traversa neregulamentar, mașina ce alerga haotic pe strada proaspăt asfaltată sau cea care nu respecta culorile semaforului. Dacă îndrăzneai să-l superi, scotea din buzunarul larg al vestonului un carnet de amenzi mototolit și un pix, cu care te altoia fără să clipească.

Cu multă sudoare abia reușise să facă zece clase iar Miliția îl răsplătise cu o singură tresă, care îi ruginea pe umăr. Copiii îl porecliseră Tablagiul însă, chiar dacă știa, om mai mîndru de meseria lui n-ai fi descoperit în tot universul. Colegii mai tineri, veniți în Miliție de la școli înalte, îl luau peste picior.

– Nea Costică, peste doi – trei ani ieși la pensie și tot un amărît de milițian. Tablagiu ai fost, tablagiu ai să mori. Deh, dacă n-ai avut cap.

– Ce știți, voi! Habar n-aveți cum am trăit noi. Nici nu erați născuți atunci cînd am fost nevoit să duc în spate gospodăria cu toate că eram un tînc. Tata a murit pe frontul din Rusia și n-avea cine să o ajute pe mama. Surorile știau să țeasă, să împletească sau să țină casa curată dar la bătut cuie și reparat acoperișul trebuia o mînă de bărbat. Nu mai vorbesc de arat, dus sacii la moară. Cînd să fac școală, mă, cînd?

– Ei, lasă, puteai să faci după aceea.

– După? Cînd, mă? La 18 ani m-au luat în armată și, când m-am liberat, mi-au propus să devin milițian. Am făcut cîteva cursuri și am început imediat munca. Ehei, era ceva pe atunci să fii milițian. Sărac, băiat de la țară, să port uniformă…

– Hă, hă, da’…

– Ia mai lăsați-l în pace pe tovarășul Codroi, s-a amestecat șeful poliției, un ofițer uscățiv care intrase pe neobservate. O fi tablagiu. Dar e de zeci de ani pe stradă și își face datoria și pe frig și pe căldură, și cînd plouă și cînd e soare.

Toate discuțiile despre școală îl dureau.

– Nuțică, eu m-am înscris la seral, i-a comunicat nevestei într-o după amiază.

– Da’ la ce-ți trebuie, Costică? Ai înnebunit la bătrînețe? Zău, ai aproape 60 de ani. Nu poți să te plimbi prin parc cu nepoții dacă n-ai liceul?

– N-are rost să-ți explic, e complicat. M-am înscris și gata. Și dacă-s bătrîn ce, nu mai am dreptul să învăț? Muiere proastă.

–  Măi omule, s-a plîns femeia, o durdulie cu părul veșnic pus pe moțe, o să rîdă tot orașul de noi. Cine a mai văzut un om cu părul alb să meargă la școală cu alde tinerei?

Nici boscorodeala femeii, nici glumele răutăcioase de la birou nu l-au oprit. Mergea seară de seară la școală, înfruntînd zîmbetele tinerilor colegi de clasă ca și ironiile prietenilor de grătar și pahar. Aflase tot orașul că Costică Codroi – tablagiul de la semaforul din centru – face liceul.

Șotînc – șotînc, școala a reușit să o termine. Nu înțelegea nimic  – mai cu seamă la matematică  – însă profesorii îi dăduseră note de trecere, cu ochii la părul lui alb. Numai că n-a putut trece cu nici un chip de examenul de bacalaureat. Dăduse de două ori și tot de atîtea ori picase.

– Liniștește-te, l-a certat Nuțica. Dă-l dracului, ți-ajunge de cînd te chinui. Gata, l-ai făcut? Bravo! Da’ io zic că poți muri și fără bacalaureat.

– Ba mă duc și anul ăsta, a strîns din dinți Costică. Blestemăția naibii de lege, că nu poți da mai mult de trei ori. În vară e ultima șansă.

– Ești nebun de legat. Tot tîrgul face glume de școala ta făcută la pensie, mi-e și rușine să scot capul în lume.

– Ia dă-mi pace, muiere. Gata. Am zis că mă duc, mă duc.

Cu vreo două săptămîni înainte de teribilul examen care-i făcuse nopțile un coșmar, o mașină neagră, cu geamuri fumurii și număr de București, a trecut pe galben la semafor. Vigilentul milițian a sărit ca ars, a scos fluierul de la gît și i-a făcut semn șoferului să tragă pe dreapta.

– Sunt plutonier Codroi de la Miliția Fălticeni. Actele la control.

Bărbatul de la volan l-a privit amuzat.

– Am greșit cu ceva, tovarășe?

– Ați trecut pe culoarea galbenă, a explicat politicos milițianul.

– Și mă amendați?

– Da. Nu vi se pare normal?

– Am greșit cu ceva, tovarășe?

– Ați trecut pe culoarea galbenă.

– Și mă amendați?

– Nu vi se pare normal să vă amendez?

– Teoretic, da. Numai că … nu știți cine sunt. Tovarășe, sunt generalul Popescu de la Ministerul de Interne, venit în control taman la voi. Ei?

Pentru o clipă, care i s-a părut o viață de om, Costică Codroi a înlemnit. Gulerul de la haină îl strîngea de parcă voia să-l sugrume și nu știa ce să facă cu mîinile. Apoi s-a scuturat, și-a întins vestonul peste burtă, a ridicat ochii la general, a dus mîna dreaptă la chipiu și a pronunțat clar și limpede:

– Să trăiți tovarășu’ general, permiteți-mi să raportez.

– Raportează, dragă, raportează. Nu-i nevoie să saluți regulamentar, sunt îmbrăcat civil, a continuat să se amuze generalul.

– Raportez! Puteați fi și tovarășul președinte, eu tot i-aș fi zis că a încălcat legea. Sau nu trebuie să-mi fac datoria?, s-a îndoit plutonierul de propria hotărîre.

– Nu, nu, a dat înapoi generalul. Dumneata fă ce știi, eu fac ce știu.

În jumătate de oră toată Miliția a aflat ce boacănă făcuse. L-a chemat șeful, i-a tras un perdaf de nu mai știa cum îl cheamă, au rîs colegii. Numai plutonierul a rămas ferm pe poziție chiar dacă mîndria se transformase în broboane reci de transpirație ce-i picurau necontenit pe frunte iar picioarele-i tremurau ca piftia.

– Ce puteam să fac? A încălcat legea. Așa-i corect, a bolborosit nea Costică acasă, atunci cînd Nuțica, care aflase tărășenia de la o vecină guralivă – și ea tot nevastă de milițian, i-a spus că e nebun și prost, țipînd de se auzea la două blocuri distanță.

Cu toate că telefonul fără fir a funcționat ireproșabil localnicii n-au știut amănunte clare despre sfîrșitul poveștii. Fiecare și-a imaginat, însă, picanterii. Unii au fost siguri că generalul a luat foc pentru că un amărît de tablagiu avusese tupeul să-l amendeze și că a aranjat cu sefii lui Costică Codroi să-i fie anulată amenda. Alții credeau că boss-ul de la București fusese atît de încîntat de atitudinea intransigentă a bătrînului plutonier încît a tras niște sfori.

Care o fi fost adevărul, numai generalul și plutonierul Codroi l-au știut. Cert e că în vara aceea nea Costică a luat bacalaureatul. Dar, parcă mai devreme decît îi era sorocul, a ieșit și la pensie.

 

 

 

Reclame


Categorii:Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

arta si natura

O constiintă încarcată are nevoie sa se confeseze. O operă de artă reprezintă o confesiune. Albert Camus

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

CER's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

%d blogeri au apreciat asta: