Se aud bătăi puternice. Drugii de fier zdrăngăne în noapte atît de tare încît sperie două păsărele înghesuite pe o creangă subțire de salcie abia înfrunzită. Vasile se ridică în capul oaselor, se freacă de zor la ochi pînă i se pare că-i ies din orbite și strigă fără putere:
– Cine-i, mă, acolo?
– Io, Vasile, naș-tu Gheorghe. Scoală.
– D-apăi, nașule, n-ai hodină? Doamne – iartă-mă, dacă nici aici nu pot să dorm atunci nu știu unde, mormăie supărat cel numit Vasile, întinzîndu-și picioarele scheletice. Apoi ia o lumînare din colț, arsă pe jumătate, și se îndreaptă cu pași tîrșîiți spre ușă.
– Scoală, mă, nu fi puturos. Leneș te știu de cînd erai dar gata, nu mai merge. S-a dat trezirea.
La ușa din tablă apare capul ciufulit al lui Vasile. Printre zăbrele și întunericul nopții, luna lasă să se zărească un cap pleșuv. Ici – colo două trei fire de păr și alea stînd să cadă.
– Ce trezire, nașule, ai băut aghiazmă? N-a venit învierea a doua că mi-ar fi spus Marița. A fost dimineață pe la mine și doar știi cît e de bisericoasă.
– Las-o dracului pe nevastă-ta! Nu știe ea lucruri din astea secrete, finule. Ș-apoi, poate nu te mai vrea. De cînd ai plecat se cam dă în bărci cu poștașul. Toată ziua e la voi în bătătură, cică îi aduce ziarele ca să se facă cultă. Nici șase luni n-au trecut și…
– Tu să nu bagi strîmbe între mine și Marița, auzi?, repede nervos Vasile cuvintele. Că ai plecat de doi ani nu de șase luni. Ce știi tu ce se mai petrece? Nimic. Habar n-ai.
– Ei, Vasile, Vasile, tot prost ai rămas. Uite, bă, a zis unul azi că în sală sunt tinerii care au murit în ’89. Păi dacă ăia erau morți dar erau și în sală înseamnă că…a venit timpul. E trezirea, tolomacule.
– Adică, gata, ne întoarcem? Abia mă obișnuisem.
– Ne. Punem mușchii la treabă. Eu fac o cerere să ne bage lumină. Că m-am săturat să stăm noaptea de vorbă de întuneric sau la un capăt de lumînare
Vasile se uită cam nedumerit și neîncrezător. Hainele îi curg iar pe dedesubt ghicește un trup deșirat.
– Poate oasele, nașule, că mușchi nu prea mai are nimeni aici.
O bufniță se aude zburînd dintr-un copac, nu departe. Și voci care se apropie.
– Hai, repede, fiecare la groapa lui că nu știm cine-s ăștia, strigă Gheorghe și dispare în întuneric.