Am scris articolul de mai jos în 2015, atunci cînd s-a petrecut tragedia aviatică în Franța (aici).  Îl repostez sub un alt nume pentru că am vrut să mai adaug ceva. Să adaug durerea unei bune prietene care și-a pierdut unica fiică și ginerele, bănuindu-se că la mijloc ar fi vorba de o crimă urmată de o sinucidere sau, poate, de o dublă sinucidere. Să adaug tragedia de azi de la Brașov în care un soț și tată, aparent normal, a intrat într-o criză psihotică (dacă e să ne luăm după ce spun psihologii) și, după o încercare nereușită de sinucidere, și-a ucis soția și cei doi copii apoi s-a predat. Și să mai adaug că într-o societate pe care o dorim tot mai perfectă sunt parcă tot mai mulți oameni care au probleme, alienați sau depresivi. Iar cei de alături nu le observă. Oameni care nasc tragedii.

”Motto: „Tacerea absoluta duce catre tristete. Aceasta este o imagine a mortii.”
(Jean Jacques Rousseau)

Trecem unii pe lîngă alții cu indiferență și nepăsare. În goana după bani, după recunoaștere, după o fericire iluzorie, după dorința de a fi unicul deținător al unui adevăr pe care ni-l imaginăm absolut călcăm pe sufletul celui care pășește lîngă noi. Nici nu observăm că iubitul, colegul, vecinul, cunoștința, părintele sau fiul au o problemă care îi macină. Suferă un om, e trist sau depresiv? Ce ne pasă!

Sau chiar dacă observăm ne distrăm de suferința lui, chicotim, ne bucurăm că nu ni se întîmplă nouă. Ori, mai grav, îl criticăm. ”Ce se mai dă și ăsta pe suferindul? Toți avem probleme, însă le ținem pentru noi. Iaca fleoșc, l-a lăsat iubita? Mare brînză!”.

La fel de greșit este și îndemnul pe care mulţi îl lansează unor depresivi: „lasă, bă, trece!”. Face mai mult rău pentru că stigmatizează persoana şi îi accentuează starea de culpabilitate şi de singurătate.

Grăbiți, mereu grăbiți. Într-o alergare neobosită după lucruri trecătoare nu avem răbdarea să ascultăm și, cu atît mai puțin, să înțelegem. Sau măcar să observăm și să-l ajutăm pe cel în nevoie să priceapă că un medic îi poate rezolva problemele.

Psihologii avertizează că nimeni nu se poate vindeca singur de depresie şi nici nu este vinovat că s-a îmbolnăvit. Boala nu este „o toană”, o indispoziţie de moment, așa că nu are cum să treacă de la sine după un somn bun, o comedie reuşită sau o ieşire cu prietenii la bere. Ea nu trece nici cînd cei de alături o tratează cu indiferență.

Dacă acesta este adevărul, copilotul care a izbit avionul de un munte ucigând 150 de persoane a fost un criminal sau un om bolnav, care n-a mai avut posibilitatea mentală să judece? ”De ce nu s-a sinucis izbindu-se de un copac, aruncîndu-se de pe un bloc?”, îl judecă unii. Poate pentru că era bolnav. Numai faptul că ar fi putut judeca cum să se stingă singur, fără a îndurera sute de alți oameni, ar fi însemnat că înțelege ce i se întîmplă. Iar dacă ar fi înțeles tragedia nu s-ar mai fi petrecut .

Mă doare sufletul pentru fiecare om care s-a stins în accidentul aviatic din Franța. Însă mă doare sufletul și pentru copilotul care a ales să moară din cauza unor probleme pe care numai el le știa, fără să realizeze cîtă suferință aduce nu numai în propria familie ci și în familiile celor pe care i-a luat în moarte.

Iar dacă ar fi să critic pe cineva, aș critica indiferența. Acea indiferență crasă care n-a observat că are probleme. Indiferența care se gîndește numai la profit și, pentru asta, admite ca examenele psihologice să fie tot mai rare și mai puțin severe, indiferența celor de alături care n-au dat importanță simptomelor. Simptome care, poate, anunțau, nenorocirea.

”Preşedintele companiei Lufthansa, Carsten Spohr, a declarat că Andreas Lubitz era apt de zbor, precizînd că începuse pregătirile pentru obţinerea licenţei de pilot comercial în 2008, dar le întrerupsese o perioadă, timp în care a fost însoţitor de bord. „A întrerupt cursurile o perioadă, le-a reluat şi a devenit copilot în anul 2013. A trecut toate examenele practice şi medicale”, a subliniat” (Mediafax). L-aș contrazice. Da, a trecut examenele. Dar nu cumva examinatorii aveau obligația să știe că tînărul mai suferise de depresie? ”Andreas Lubitz „a suferit de epuizare profesională şi depresie în anul 2009”, a declarat mama unei foste colege de liceu a copilotului, citată de Frankfurter Allgemeine Zeitung.” (Mediafax). A trecut examenele, i-au rămas problemele. Și cînd n-a mai știut cum să le rezolve, cînd totul a devenit opac ca un gol de aer, tînărul s-a baricadat în cabină și a îndreptat avionul spre moarte. Iar vinovată pentru această tragedie este indiferența.”