După lansarea de la Satu – Mare am, pe lîngă bucuria unui eveniment care a fost realmente de excepție, și un gust amar. Înțeleg că în fiecare oraș, mic sau mare, oamenii de cultură se împart în găști. Se urăsc sau se disprețuiesc, nu pot sta alături în aceeași încăpere. E un sentiment frustrant pe care l-am întîlnit în multe orașe. Nu știu motivele dușmăniilor și, sincer, nici nu mă interesează. Știu, însă, că este trist. Dacă organizatorii unei lansări îl aleg pe X să vorbească despre carte, cu siguranță se va găsi un Y sau un Z care nu va veni. Iar dacă va vorbi Y, nu va veni X. Personal, mi se pare o micime. O micime care ne aruncă în brațele vulgului. Pot să o admit la oamenii mai puțin dotați la nivelurile superioare ale creierului dar nu o pot admite la ceilalți. E o coborîre în hrubele unui întuneric intelectual despre care nu vreau să știu. Eu nu mă duc la o lansare doar pentru că este a lui A sau vorbește X. Mă duc pentru că e un act de cultură. Mă duc pentru că am auzit de subiectul cărții și mi s-a părut interesant sau pentru că am mai citit ceva de autor și îmi place. Mă duc indiferent dacă autorul îmi place ca om, dacă e de partea cealaltă a unei baricade. Acolo mă întîlnesc cu scriitorul. N-am nevoie de invitație specială și nici de rugăminți. Aflu de eveniment și mă duc. Și, ca să nu spuneți că vorbesc în vînt, recunosc! Mă duc cu plăcere să mă întîlnesc cu cărțile și scriitorul Vosganian chiar dacă el, ca om politic, nu-mi place.