Firavă, gemînd ușor să nu o auzim, tîrîndu-și piciorul bolnav în care medicii i-au înfipt patru tije metalice ca să-i salveze viața, mama a rămas singura legătură cu copilăria. Cît trăiește, va fi cineva îngrijorat pentru mine. ”Copchilă, ai grijă cum te îmbraci, că-i frig!”

Ce viață a avut! Era o copilă la vremea cînd linia a III-a a frontului se apropia de Suceava. Fugind din calea morții au plecat în beejenie cu niște papuci din pînză în picioare, care s-au rupt prea repede. Șase codane și bunica. Bunicul și fratele lor, Constantin, erau pe front. S-a dat ordin de evacuare. N-au avut încotro, și-au lăsat căsuța cu toate lucrușoarele, au abandonat găinile în curte și au pornit în pribegie. Peste 20 de km pe jos. Dormind prin miriști, mîncând mămăligă sau cîte un coltuc de pîine veche. Bunica nu le-a lăsat să ia decît o bocceluță cu două-trei foanțe. A preferat să pună în căruța unor cunoștințe de-ale gurii. Iar în urma căruței s-au aliniat fetele, bunica și… vaca, constanta fiecărei familii.

Au fost cazate departe de front într-o casă din paiantă cu două camere. Claie peste grămadă. Mama și surorile, împreună cu bunica, într-o cameră iar o altă familie în cea de a doua. Dormeau pe jos pe țoale de cîrpe, găsite în casa pustie. Frica fetelor era să nu fie batjocorite de către soldați. Se fereau să meargă singure prin sat. Uneori erau chemate să sape șanțuri. Bunica se oferea să meargă ea, înspăimîntată să nu-și lase fetele printre soldați. Norocul lor a fost o familie înstărită. Doamna casei le  chema să o ajute la curățenie. Plătite în mîncare. Tot ea a vorbit cu comandantul trupelor de soldați să le lase în pace.

Îi e greu să povestească. Oftează și-mi spune doar că a fost mai mult decît îmi pot imagina. Nu știe de unde au avut putere dar au reușit să scape fără să fie batjocorite. Doar cu o foame nebună care nu se mai sfîrșea, își aduce aminte. Cînd le-au anunțat că se pot reîntoarce, au chiuit. Însă cînd au ajuns… Curtea era în paragină. Din porumbul din spate, rămas necules, s-au ițit găinile. Slabe dar vii, cotcodăcind a foamete. Și fetele au izbucnit în lacrimi.

Mai tîrziu… Una dintre surori s-a stins bolnavă de tifos negru; o alta a fost  declarată nebună după ce doctorii i-au atins un nerv într-o banală extracție de amigdale; bunicul a venit de pe front bolnav și a murit la scurt  timp. Iar fratele Constantin a fost împușcat în București, cînd ieșea dintr-un magazin, fiind suspectat că ar fi fost legionar. Mama  a trecut peste toate. Au urmat grijile pentru noi: să învățăm  bine, să fim demni, respectuoși, să devenim oameni, să fim fericiți.

Cînd mă întorc în vreme o văd aplecată peste războiul de țesut sau cosînd plapume. Tristă, fredona cîntece de jale despre femei cărora nu li s-a mai întors bărbatul din război. Erau cîntecele tinereții ei. Sau, veselă, desenînd pe geamul înghețat de promoroacă. În câteva minute, de sub degetul care se mișca repede pe geamul plin de gheață,  imaginile prindeau viață. Iar noi, trei țînci care nu treceam de pervazul ferestrei, ne trezeam aruncați în mijlocul unei povești minunate.

Știți ce este ciudat de minunat? Cînd trăia tata era foarte supărată. Nu o lăsa să se uite la televizor decît  la știri. Doar duminica era mai îngăduitor. . Tata considera o prostie să stai cu ochii în ecran. Iar mama îl bombănea. După ce tata și-a luat o slujbă în cer, la ani de la plecarea lui mama deschide televizorul numai pe știri. În rest spune că este ”o prostie”. Iar acasă, la Fălticeni, hainele tatii au stat ani de zile în cuierul de după sobă, acolo unde le-a lăsat înainte să plece.

Nu va trăi veșnic. Știu. Dar fiecare zi este o binecuvîntare. Nimic nu-i mai frumos decît  să-mi spună cineva copilă. Iar eu să spun cuiva mama.

La mulți ani, mama!

Categorii:Uncategorized