Era în 1992. Nu urma să vină nimeni în vizită, eram doar eu și copiii. Dar, pentru că nu trecuse multă vreme de cînd rămăsesem trei și știam că sufletul lor este trist datorită întîmplării din căsnicia mea, îmi propusesem să fac o grămadă de bunătăți pentru ei. Eram hotărîtă să ne distrăm, să dăm deoparte toate lacrimile și dezamăgirile din ultimul an și jumătate.

Ba mint, nu urma să fim chiar singuri. Așteptam urătorii. Elevii mei veneau în fiecare an să mă colinde și-i așteptam cu prăjituri și sucuri. Cel mai tare mă bucuram de vizita celor pe care-i păstoream ca dirigintă. Avusesem multe probleme cu ei dar erau și cei cu care mă mîndream. Oricum, îi iubeam și pe cei răi și pe cei buni.

Mă străduisem să fac toate lucrurile cu viteza luminii. La prăjituri copsesem două zile iar în ziua de Revelion mă sculasem cu noaptea…