„Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri”. Discursul-testament rostit în Parlament de ultimul monarh al României, în 2011 – la împlinirea a 90 de ani, a trezit în noi toţi mândria de a fi români, reuşind atunci, cu o decență rar întâlnită, să ne facă să înțelegem ce înseamnă de dragostea de ţară. A fost singura dată în istoria legislativului post-revoluționar al României când întreaga asistență – indiferent de opțiuni politice și stratificare socială – a amuțit în respect, reușind să întregească solemnitatea unui moment care a devenit apoi istoric. De ce numai odată? De ce numai atunci? Are poporul român o vocație irepresibilă de a-și rata șansele în devenire? Numai Dumnezeu o știe, însă răspunsul trist la întrebările de mai sus este sugerat de traiul nostru zilnic și de mai toate cele ce ni s-au întâmplat din 1947 încoace.

Nu că până atunci ar fi curs laptele și mierea pe șanțurile drumurilor patriei, dar celor patru regi ai României – cu bunele și relele lor – le datorăm independența, reîntregirea teritorială, instituțiile moderne în rând cu cele ale Europei, marea majoritate a infrastructurii și, nu în ultimul rând, respectul tuturor cancelariilor europene. Aduși în țară într-un moment de mare cumpănă, când făuritorii primei uniri nu reușeau nicicum să împace taberele interne dornice de putere, descendenții Casei de Hohenzollern-Sigmaringen și-au luat rolul într-atât de serios încât nu au ezitat să declare război – atunci când interesele României au cerut-o – patriei lor de origine. Mai apoi, au impus țara ca o voce distinctă și autoritară în spațiul geografic european, obligând marile puteri să țină cont de noi și de poziția noastră, de la Bursa de Grâu și până la înființarea Ligii Națiunilor.

De ce am refuzat în 1990 revenirea la normalitatea pe care istoria ne-o înfățișa limpede, reintegrarea rapidă în rândul națiunilor care contează și ieșirea din rândul celor care rabdă cuminți ce li se hărăzește, o vor lămuri probabil doar dezvăluiri târzii, garnisite cu spioni din patru vânturi, cu vânduți și trădători, pe care acum îi putem doar bănui fără să avem dovezi concrete, revelații care vor veni când nu vor mai avea mare importanță și nici nu vor mai putea schimba ceva.

„Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos. Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agăţarea de putere şi bunul plac nu au ce căuta în instituţiile româneşti” – este moștenirea pe care a vrut să ne-o lase Regele Mihai, în discursul citat la început. Ce avem astăzi, în schimb? O inaptocrație (zicere rafinată franțuzește de scriitorul Jean D’Ormesson, dintr-o alocuțiune inspirată a politicianului laburist britanic Paul Flynn, care o numea ineptocrație) și care este „un sistem de guvernare în care cei mai puțin capabili de a fi guvernați sunt aleși de cei mai puțin capabili de a produce și în care membrii societății cel mai puțin capabili să se susțină sunt recompensați cu bunuri și servicii plătite prin confiscarea averii și a muncii unei mase de producători aflată în continuă scădere”.

Simpla comparație ar trebui să ne lămurească asupra a ceea ce am pierdut, ca națiune, în 1990. Fiindcă, dincolo de intrigile de palat și indiferent de consecințele lor în privința vieții membrilor Casei Regale, ar fi trebuit să știm și singuri, fără ca Majestatea Sa să ne-o fi reamintit, că „Regalitatea nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, şi a Naţiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie” (citat din același discurs). Câte alegeri mizerabile, împănate de injurii, insulte, bătăi de stradă, minciuni și neîmpliniri am fi putut scuti în ultimii 27 ani? De câtă cheltuială inutilă am fi putut salva sărmanul buget, dijmuit până la blană de noii înscăunați? Casa Regală s-ar fi întreținut singură, din domeniile și averile Coroanei, dobândite cinstit prin cumpărare și nu prin rapt, așa cum greșit s-a învățat în școlile comuniste.

Sunt întrebări oarecum lipsite de sens acum, când – chiar dacă instituția în sine nu și-a pierdut sensul și o putem avea în vedere în viitor – urmașii Măriei Sale nu-i prea fac cinste. Sau nu într-atât încât să putem striga: „Regele a murit. Trăiască Regele!”. ASR Margareta este o prințesă admirabilă, dar pare să se afle sub influența nefastă a unui personaj care a devenit profund antipatic opiniei publice. Nicolae s-a dezonorat singur, făcându-se vinovat de o greșeală impardonabilă pentru un posibil moștenitor al Coroanei de Oțel. Celelalte fiice al Regelui sunt mult prea îndepărtate de țară, chiar dacă ele sau copiii lor figurează în lista de succesiune la șefia Casei Regale și, implicit, la Tron.

Putem, în schimb, să ne scoatem pălăriile pentru o clipă și să murmurăm o rugăciune: „Îți mulțumim pentru tot ce ai făcut pentru noi și pentru țară și te rugăm, Majestate, îndură-l pe Dumnezeul nostru să ne ierte și să ne izbăvească. Iar noi te vom pomeni în veci, ca fiind Regele Mihai I, cel loial, al românilor de pretutindeni”.

Editorial publicat în Monitorul de Botoșani 05 12 17.

Categorii:Uncategorized