REGULAMENTE ȘCOLARE CU OCHELARI DE CAL


lili
Cazul tînărului din Cluj, revoltat pentru că i s-a reproșat că are părul prea lung, mi-a adus aminte de o întîmplare. Una din vremea liceului, din ’76 sau ’77, din care rezultă că, indiferent în ce orînduire trăiești, există oameni obtuzi, care nu înțeleg nimic în afara regulamentului (sau, cum spunea un bun prieten pe aici, a procedurilor – scrise și aplicate cu ochelari de cal, aș adăuga) dar că te poți întîlni și cu oameni calzi și raționali, care respectă dreptul la apărare, chiar dacă el este la catedră și tu un puști.
Eram prin anul III sau IV de liceu cînd s-a organizat un consiliu profesoral de urgență. Urma să se decidă soarta cîtorva fete. Eram la o secție specială, grea, care ne-a chinuit adolescența. Aveam tot atîtea ore ca învățătoarele sau educatoarele dar noi, un experiment al politicii mărețe de la București, ne numeam învățătoare – maistre. Așa că aveam șase ore în plus de atelier. Însă nu era numai asta. De la o săptămînă la alta ne omoram la internat cu îndeletniciri de fabrică: țeseam, coseam, croiam, brodam. Cu targhet, timp de predare, note mici, țipete și uneori corigențe.
Indubitabil, eram și eu în grupul răufăcătorilor. Unii ar spune că eram chiar capul răutăților.
Imaginați-vă o sală de consiliu uriașă. Profesorii – mai toți trecuți de 50 de ani, cu părul alb și privirea aspră, neclintită – așezaseră infractoarele (vreo cinci la număr) în primul rînd de scaune. Restul clasei (numai de fete) amuțise, lipită de scaunele din spate, neîndrăznind să respire. O exmatriculare era egală cu sinuciderea viitorului. Și se părea că acolo ne îndreptam. Profesorii ne priveau ca pe niște rîme, de la mesele așezate pe un postament mai înalt. Parcă eram într-o sală de judecată.
Ce ni se reproșa? la vremurile actuale, mai nimic. Fleacuri. Dar profesorii de atunci erau Dumnezei, nu-i putea contrazice nimeni. Că faceam gălăgie la meditație și deranjăm celelalte fete de la studiu, că nu stingeam lumina în cameră la ora 22,00, cînd se auzea răcnind glasul domnișoarei Moldovan (pedagoga noastră care dormea în cămin, îmbătrînită și înrăită de singurătate), că mai chiuleam din cînd în cînd de la ore ca să ne plimbăm prin tîrg sau că fugeam de la meditație și intram pe geam în cămin, mai devreme de ora 19 sau 20. Meditațiile (pregătirea temelor) se făceau tot în sala de clasă a liceului.
Și a început mazilirea. Arderea noastră pe rug. Ne-au spurcat, așezîndu-ne pe stîlpul infamiei, fiecare dintre dascălii de la catedră. Unul după altul ne-au criticat, cu vorbe atît de dure de parcă omorîserăm oameni. Cu fiecare cuvînt rău, aspru, fetele se făceau mai mici în scaune. Noi, ticăloasele, ar fi trebuit să intrăm în pămînt. După ce ne-a făcut troacă de porci, onor profesorimea a anunțat scurt că suntem libere și ni se va comunica ce măsură a luat liceul față de comportamentul care, în opinia lor, încălcase toate principiile, regulamentele, legile țării, ba chiar și pe cele ale universului.
Fetele din spate s-au prelins tăcute pe lîngă pereți, dînd să dispară. Patru fete din față s-au ridicat spășite, cu lacrimi în ochi. Eu n-am mai rezistat. Fusesem furioasă de la început. Era clar că cineva din clasă pîrîse. Dar ura profesorilor, în fața unor copilării, a pus capac. Am sărit în picioare și m-am adresat directorului, cu un ton ascuțit, mai mult decît ridicat:
– Eu știu că pînă și condamnații la moarte au dreptul la apărare.
În hărmălaia generală, făcută de doamnele și domnii profesori care se întreceau să atace teribilismul meu făcîndu-mă nesimțită (și alte sinonime), l-am auzit pe director, un munte de om, retezîndu-le clanța:
– Liiniște! Are dreptate. Stați jos și să nu mai aud pe nici unul. Ai cuvîntul, Crăciun!
Am vorbit cam o jumătate de oră. Și i-am explicat că, dincolo de nebuniile vîrstei, pe care le recunoaștem, noi suntem cele care aducem diplome de la olimpiade și concursuri, ajutăm restul clasei (în grupe de ajutor pentru ca elevii mai slabi să știe lecția), că suntem antrenate în tot felul de manifestații culturale sau sportive, că suntem printre premiante și că, prin toate astea, adusesem un bun renume liceului. Cînd am tăcut, mă lăsaseră puterile. Cu ochii plecați, așteptam reacțiile. Profesorii muțiseră, fetele erau înspăimîntate. Cînd am auzit vocea caldă a directorului, am știut.
– Păi,oameni buni, s-a adresat profesorilor, dacă numai cele care chiulesc de la ore și fug de la meditații sau se hlizesc în noapte la cămin sunt eleve așa de bune, zic să instituim un regulamanet în care să le lăsăm pe toate să se comporte așa. Se pare că am avea mai multe rezultate de excelență. Mergeți în clasă, fetelor, nu vi se va întîmpla absolute nimic. Crăciun, ești un bun avocat.
Probabil că tînărul de la Cluj are ghinionul unor obtuzi, care au făcut un Regulament pe măsura obtuzității lor.

Anunțuri


Categorii:Uncategorized

3 răspunsuri

  1. Bună dimineața, oriunde v-ați afla,

    Vreți să spuneți că dintre toți – toată „profesorimea”, directorul nu era „comunist” ? Ori doar că era un comunist mai spălățel ?

    Vreți să spuneți că oamenii legii sunt mai cumsecade, ori doar că profesorii nu au de-a face cu răufăcători, ci doar cu „îngeri cu fețe murdare” ?

    Vreți să spuneți că elevii și elevele care se pregăteau să devină învățători dădeau olimpici de calibru ?! (Asta doar în Democrație se poate, unde un Gh. Țițeica merge să se facă … învățător, fiindcă atâta școală îi pot cumpăra părinții!) ?

    Vreți să spuneți că trebuie să vă credem descrierea „procesului”, fără să ne relatați exact ce s-a afirmat acolo ? Doar descriind sentimentele trăite (așa cum vi le amintiți) ?

    Vreți să spuneți că de statutul „profesorimii” în Democrație nu aveți nici timp, nici comentarii semnificative ?

  2. A.D. Cata ura ai in suflet ! Sau invidie ?! Oricum,daca esti dascal,nu ai ce cauta in invatamant ! N-ai caracter ! Nici putin curaj sa-ti semnezi comentariul ! Putina rusine,ai?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

Corina's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

%d blogeri au apreciat asta: