Dimineață m-am repezit la Carrefour, bătea vîntul prin frigider. N-aș fi ajuns acolo, am magazin Profi mai aproape, numai că am început să retrimit cărți și nu mai aveam plicuri mari. Bătea vîntul și la Carrefour. Mai nimeni, sărăcie mare.
Văd o casă de marcat unde este un singur domn, care se pregătește să achite. Pe la jumătatea vieții, rotofei, cu barbă scurtă, îngrijită. Îmbrăcat într-un costum închis la culoare, nu de mare lux dar de calitate, cămașă albă descheiată la doi nasturi la gît. Vînzătoarea, o tinerică la vreo 30 de ani, frumușică, împlinită (cum îi stă bine unei bihorence – ”să aibă pe ce pune bărbatul mîna”). Pletele scurte, arămii, fac să pară și mai mari ochii de culoarea smaraldului.
– Puteți să donați un leu pentru copiii defavorizați, îi spune.
– E obligatoriu?, sare domnul, cu o voce aspră.
– Dară cum! Numa’ dacă vreți.
– De unde știu că ajung banii la copii?
– No, Doamne feri, da’ unde să ajungă? E o campanie pe care o desfășurăm împreună cu UNICEF. Vă dăm bon pentru orice leu pe care îl donați.
– Hm. Pot să văd un cont? O adresă unde se duc banii, ceva…
– Un cont de la ce? E vorba de un leu pentru copiii defavorizați.
– Mda, Dumnezeu să-i ocrotească. Are Domnul grijă de toți, are și de sărmani.
Discuția durează 10 minute. El întreabă, tinerica răspunde politicoasă. La început îmi place, omul nu dă banul ca tontul, fără să știe ce și cum. Se informează. Numai că, puțin cîte puțin, mă enervez. Nu văd nici un gest din care să rezulte că are de gînd că dea leul ăla, de parcă ar fi o avere. Nici nu dă, nici nu pleacă, continuă să o țină de vorbă, apelînd la divinitate ca singură putere care i-ar putea ajuta pe copii. În sfîrșit, pleacă. Răsuflu ușurată, simt că mi s-a jilăvit tricoul pe mine, fruntea e încinsă. Mi-a revenit febra. Vreau acasă, în pat.
– No, ați văzut, dragă doamnă?
– Ce?, o întreb timid.
– Nenorocitul, un leu n-ar da pentru sărmani.
– Poate n-avea, îndrăznesc. O fi sărac.
– Ei, cum nu? E popa de la mine din sat, are, fir-ar el de… Doamne iartă-mă! Nu spun clienților de campanie, cine vrea citește – scrie la fiecare casă – și dă sau nu. Da’ lui chiar am vrut să-i spun, nenorocitul naibii, să văd dacă îl lasă inima să renunțe la un bănuț. De unde! Ptiu, mare hahaleră, m-a întrebat cîte în lună și-n stele însă leul amărât nu i s-a dezlipit din buzunar.
– Popii iau, nu dau, îi spun, înveselită.
– Apăi mare dreptate aveți. Da’ n-am crezut că n-are să scoată un leuț, doar mă știe de mică și mă duc la slujbă, cînd mărg la mama. Măcar de rușine și tot aș fi dat.
Tot 10 minute a durat și convorbirea cu mine. Eu, mai tăcută, drăguței femei i se băteau cuvintele la gură. Trăgea cîte o smeție părințelului, cerea iertare de la Domnul că a vorbit urît; apoi o lua de la capăt.

(LILI CRĂCIUN·26 SEPTEMBRIE 2016)

Categorii:Povestiri din viața reală