(Foto de aici)
Începuse să-mi placă la bunica de Pocoleni, fără a uita de satul dintre dealuri cu miros de struguri copți în care venisem pe lume. Creșteam văzând cu ochii și fiecare an, în care tata spunea ”nu” dorinței mele de a pleca într-acolo, mă durea. Dincolo de refuzul lui, mă durea dorul de ulițele primilor ani de viață, de plimbările prin pădure, de mustul dulce de la început de toamnă și de murele dulci. În visele și dorurile mele o transformasem pe bunica din partea tatii în zâna cea bună, pe care o rătăcisem prin asfaltul orașului, ce mă subjugase, și în teama tatii de a mă lăsa să circul singură cu trenul.
Dorul de începuturi nu mă împiedica, însă, să mă bucur de vacanțele la bunica din partea mamii, mai cu seamă că descoperisem că, sub masca rigidă, era o persoană uimitor de iubitoare.
– Ce…