Cu ”Călătoria” într-o mare călătorie – Barcelona – zile de odihnă


DSC_0481.JPGSpania a însemnat o nebunie. Hai și pînă acolo!, ne-am zis (că tot eram la Torino, ”la o aruncătură de băț”), însă n-aveam nici un fel de lansare organizată. Voiam să mă văd cu prietenii de pe facebook cărora aveam să le mulțumesc pentru implicarea în campania de promovare a cărții în limba spaniolă, să o îmbrățișez pe Maria și să-l cunosc pe editorul de la Tandaia cu care să pun la punct amănunte despre cînd și cum va apărea ”Descalza entre cristales rotos de espejo”. Ce s-a întîmplat pînă la urmă…

Despre Spania simt nevoia să vorbesc calm, așezat. Cu dragoste dar fără să-mi pot stăpîni emoțiile. Pentru că nu e numai prima țară în care-mi va apărea o carte în librării ci pentru că Spania sau Franța sunt locurile în care aș vrea să trăiesc, dacă ar fi să plec din România. La Nisa și Barcelona am reînvățat să nu mă mai tem de mare, să n-o mai urăsc. Era Marea Mediterană, e drept. Însă  – după doi ani în care nu putusem să mă uit la nici o întindere de apă mai mare decît ciorba din farfurie – să pot privi imensitatea albastră fără să plîng, să ascult din nou sunetul valurilor fără să fiu înspăimîntată că voi avea din nou un coșmar și să-mi astup urechile, era un început.

Am împărțit impresiile despre Barcelon în două povești. Pentru că au fost două etape. Primele trei zile în care m-am odihnit la Maria și (după Madrid, Santiago de Compostela și Burgos) alte două  – în care m-am întîlnit cu cititorii mei dragi.

Toți cei care știu cîte ceva despre aventura cărții în Spania au rămas cu impresia că Maria îmi este prietenă de mult, din perioada liceului. Maria, omul care a tradus cu răbdare, cu drag ”Desculță pe cioburi de oglindă – Călătoria” în limba spaniolă și a intermediat toate discuțiile cu Editura Tandaia. Fără să aibă nici un fel de pretenții. Asta n-o poate face decît o prietenă foarte veche, ați putea gîndi. Ei bine, nu.

Maria este doar o colegă de liceu, pe care am reîntîlnit-o pe facebook. Acum suntem prietene bune dar suntem acum, nu de atunci. Am făcut școala în aceeași perioadă însă nu cred să fi vorbit vreodată în cei cinci ani de liceu. Eu eram la secția de învățătoare – maistre, ea la educatoare. Eu locuiam în căminul vechi, ea în cel nou. Pe mine mă cunoșteau mulți, eu cunoșteam foarte puțini. Stilul meu vesel – un pic zărghit, că nu degeaba băieții mă porecliseră Sălbatica din Fălticeni – faptul că făceam handbal, că mă puneam în gură cu profesorii (iar poveștile despre curaj circulau, devenind istorie) mă făcuseră un fel de vedetă, cum rîde Maria. Ea mă ține minte, eu nu. Poate că eram ușor de recunoscut și pentru faptul că în marea de uniforme (pe care eram obligate să le purtăm chiar și după – amiaza la meditații, în orele în care învățam pe a doua zi tot în sala de clasă), eu umblam în trening. Eram cîteva sportive și aveam permisiunea să fim nițel altfel, să ieșim din regulamentul rigid al școlii. O concesie mică, de care ne bucuram ca niște nebuni. Azi ar stîrni rîsul.

N-am fost prietene din liceu dar, cînd am ajuns în Barcelona, ne-am îmbrățișat și confesat una alteia ca și cum am fi fost. Aveam totuși amintiri comune (anii adolescenței, profesorii, educația spartană care se făcea la Liceul pedagogic din Suceava, ura față de sistemul comunist). Pe Joan, însă, nu-l văzusem decît în momente scurte pe video: Hola, Lili, hola Joan. Iar Virgi nu știa pe niciunul. Era timorat. Și am descoperti un bărbat nativ spaniol (”Nu, nu spaniol. Catalunez”, mi-ar zice, zîmbind) deosebit, generos și foarte cult. Știe istoria fiecărei pietre din Spania, fiecărei statui, fiecărui loc. Mi-aș dori ca și românii să vorbească despre România cu pasiunea și priceperea cu care vorbește Joan despre istoria Spaniei.

Cele trei zile, cît am stat la Maria și Joan, m-am vrut legumă. Ei ar fi vrut să ieșim, eu nu voiam decît să mă odihnesc. Mă ajunsese din urmă oboseala alergării prin Italia, între o lansare și alta. Și-apoi, mai fusesem, văzusem ca turist tot ce era de vizitat. Am acceptat doar o scurtă plimbare pe malul mării, marea aceea albastră care mă liniștise cu zece ani în urmă. Ne-am plimbat și .. am cunoscut-o pe Ani, o româncă care n-a plecat în Spania ca să trimită bani copilului lăsat acasă ci pentru că copilul a vrut să studieze în Spania iar părinții au hotărît că trebuie să-i fie alături. Ani, omul  care vrea să aducă cartea românească – dar și tradițiile noastre – la Barcelona .

Răbdare. Despre Ani și Librăria Punct voi vorbi în cea de a doua parte a poveștii.

 

Anunțuri


Categorii:Uncategorized

1 răspuns

  1. Ganduri frumoase, un pic de nostalgie. Adevarul da, adevarul e ca ne-a apropiat „spiridusul” , de a scrie, in cazul ei si de a „spune” in spaniola, in cazul meu. Fericita apropiere, indiferent ce va urma legat de cartea tradusa in spaniola, am castigat prieteni, pe Virgil si pe Lili si asta nu are pret!
    Hai sa ne bucuram de asta, pentru ca e esential, unic si special cea ce am dobandit de fapt!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

Corina's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

%d blogeri au apreciat asta: