Maria s-a lăsat, oftînd, pe un colț de bancă. A pus alături punga, și-a așezat mai bine gentuța petrecută după gît apoi și-a întins picioarele lungi. ”Un pic să stau. Apoi plec spre casă. E tîrziu, sper să nu mă dea afară senora.”
În copacul de deasupra, a cărui coroană lăsa o umbră răcoroasă, înghițind, parcă, în frunzele lui aerul sufocant al Madridului, o pasăre a început să cînte. Fata, o brunetă cu părul ondulat și niște ochi imenși, de culoarea cafelei, a oftat din nou. Cîntecul îi aducea aminte de mierlele din grădina casei, de mirosul de fîn cosit și de toată viața pe care o petrecuse în satul de pe malul Siretului. S-ar fi întors dacă ar mai fi avut la ce. Mama murise cu jumătate de an în urmă. Însă, mai înainte de a pleca în lumea celor drepți, îi dăduse casa și grădina Anicăi, soră-sa mai mare – măritată în sat. ”Tu, fată, ai ales să pleci printre străini. Rămîi acolo, n-ai nevoie de casă”, îi spusese, aspru, cu vreo cîteva luni înainte de a se prăpădi.
Telefonul o arsese ca un vătrai înroșit în foc. Cum să-i spună prin ce drame trecuse? Cum să-i povestească că abia scăpase din mîna unor ticăloși (săteni de-ai lor) care o momiseră să vină – promițîndu-i o slujbă într-o brutărie din Madrid? Se trezise la 200 de kilometri depărtare de capitala Spaniei, într-o casă dubioasă unde se dormea claie peste grămadă iar fetele – cam dezbrăcate și machiate strident – plecau seara ”la muncă”, pentru ca să se întoarcă dimineața cu cearcăne, duhnind a alcool și sex.
Înțelesese unde muncesc și îi trebuise un curaj nebun să fugă noaptea, cînd toți sforăiau după un chiolhan, la care se prefăcuse că bea. Însă cum să spună? Nici acasă n-avea ce căuta; tatăl vitreg îi ridicase fusta de multe ori, încercînd să o pipăie și să o trîntească pe canapea. Murise la un an după plecarea ei însă maică-sa îl jelea ca pe cel mai bun bărbat.
Cu inima strînsă, Maria ridică ochii și o văzu alături pe una din fetele cu care se întîlnise de multe ori la biserică, în locul unde puteai afla ceva de acasă, despre o slujbă nouă. Sau unde te puteai ruga la Dumnezeu să-ți dea noroc ori să te ierte.
– Hola, Maria. Ce faci aici?
– Bună, Ana. Stau puțin să mă odihnesc. Am umblat zeci de kilometri pe jos.
– Îți cauți altă slujbă, nu?
– Păi! Ăștia-mi dau doar 500 de euro pe lună. Și muncesc toată ziua. Am doar duminica liberă.În rest, fac totul. Plus că senora e cam loco, uneori mi-e frică de ea.
– Fii mulțumită că ai unde pune capul pe pernă. Alții n-au nici atît. Auzi, fată, de mult voiam să te întreb: ce naiba ai în punga aia? De cînd te știu, te văd cu ea. Am început să facem și mișto, te numim ”Maria Cadoricescu”.
– E o pungă de cadouri, Ana, dar nu-s cadouri înăuntru.
– Da’ ce, fată?
– Ei, chestii. Tu știi că n-am acte legale. Normal ar fi să stau închisă la babă dar trebuie să mai ies, altfel înnebunesc. Numai că mi-e frică de mor să nu mă prindă poliția. Așa că port mereu în gentuță actele, expirate cum sunt. Iar în pungă cîteva chestii. Dacă o fi să mă aresteze, măcar să am strictul necesar.
– Ce chestii?, rîse Ana, încercînd să se uite.
Maria smulse de pungă și se ridică, nervoasă.
– Hai, lasă, nu te băga! Plec, ne mai auzim.
Grăbi pasul. Nici nu observase că cerul devenise negru. Primii picuri au prins-o în parc. Apoi s-a dezlănțuit furtuna. A trebuit să o țină numai o fugă, văzuse autobuzul venind și nu voia să-l piardă. Era ciuciulete, rochia i se lipse de sîni, din păr îi șiroia apă. ”Ce curioasă și proasta de Ana. Vrea ea neapărat să știe.”
Cînd conținutul pungii s-a împrășiat pe podeaua autobuzului, cu tot cu fundul de hîrtie, muiat de ploaie, Maria a încremenit. Oamenii se uitau pe geam, ca și cum n-ar fi observat chestiile despre care nu voise să-i spună Anei. Dar le văzuse zîmbetele ironice, batjocoritoare. Două perechei de chiloți, o pastă de dinți și o periuță, un săpun și un spray ieftin. Cu obrajii în flăcări, Maria a adunat averea și a jurat că din primul salariu o să-și cumpere o geantă adevărată, mare și încăpătoare.

Categorii:Uncategorized