Casa de la Fălticeni avea trei camere. Camera părințior, camera noastră – copiii – și camera de bună, unde nu intra decît popa să o aghezmuiască de Paște și de Crăciun.

Cînd am intrat la facultate și am hotărît să învăț acasă între două examene, tata a făcut sobă și acolo, retezînd cîrcotelilel mamei. ”Lasă, Marie, trebuie sobă, să învețe fata în liniște. Și-apoi, n-am construit camera asta numai pentru popă.”

Camera în care dormeam noi, copiii, era, de fapt, sufrageria. Dulapuri de haine, două paturi uriașe, masa mare cu șase scaune, un dulăpior mai mic – pe care era așezat televizorul și pozele noastre. Două fotolii fuseseră puse strategic de tata. Unul lîngă geam, pentru vară, și altul lîngă sobă – pentru zilele geroase. Într-un colț trona soba de teracotă, care duduia iarna cu flăcări roșii și jucăușe.

Paturile erau construite de mîna tatii. De fapt, toată mobila era opera lui. Niște canapele făcute parcă din piatră. Îți rupeau mîinile. Cumplit de grele, abia puteai să le tragi, să le împingi, să le răstorni. Din lemn masiv, pînă în pămînt, nu se vedea sub ele nici o zare din podeaua de lemn, vopsită în vișiniu. De fapt, dacă dădeai canapeaua peste cap, dedesubt era o ladă, în care ascundeam în fiecare dimineață plapuma și pernele. Trebuia să le strîngem zilnic, să ridicăm canapelele, să fim oricînd pregătiți de musafiri – cu toate că mama și tata erau retrași, fără prieteni, și ne crescuseră la fel.

Uram paturile din sufragerie. Erau atît de masive încît mama le trăgea doar o dată pe lună – și atunci cu ajutor, ca să șteargă și să spele pe sub ele. Iar eu îmi imaginam că între o curățenie și alta, pe dedesubt se pot ascunde monștri urîți. Verificam în fiecare seară, cînd le întindeam pentru somn, dacă n-au urcat pe pereți, din cotlonul ascuns, vreun paianjen înspăimîntător sau o altă ligioană.

Îmi plăcea patul din camera părinților. Cu picioare atît de înalte încît un tînc s-ar fi putut strecura, să se ascundă dedesubt. Mama așeza sub pat încălțările de vară (cînd era iarnă) și pe cele de iarnă (cînd dădea căldura). Pe pat punea, mai întîi, un cearșaf cu broderie la margine, care venea pînă în dușumea, să nu se vadă ce-i dedesubt, iar peste el o cuvertură. Aveam o treabă cu spațiul de sub patul mamei. Zilnic. Scoteam papuc cu papuc, îi ștergeam de praf apoi spălam pe jos cu o cîrpă, înfuriată că nu pot face asta și sub canapelele ce-mi provocau coșmaruri. Fusesem atît de înspăimîntată de locul de sub paturile din sufrageria  casei, la care nu aveam acces decît dacă le trăgea mama,  încît în liceu și facultate am părut puțintel nebună. Spălam în fiecare seară sub patul de tablă, cu picioare, sub care ne țineam valizele, spre hazul fetelor cu care locuiam.

Cînd am vîndut casa de la Fălticeni, am dat-o cu tot cu mobilă. De fapt, am dat-o cu tot ce era în ea, cu toate acareturile, în aceeași stare perfectă ca atunci cînd le făcuseră ai mei. Cumpărătorul, un tinerel. Cîștigase bani din construcții în Italia și se întorsese acasă, hotărît să nu mai plece. Credeam că va fi bosumfat că le lăsăm, siguri că are să arunce tot. Însă el, dar mai ales mama lui – o bătrînă cu ochii luminos de tineri – a pipăit mobila, s-a uitat la covoare, a aprins aragazul, a deschis ușa frigiderului. Mama se bucura ca un copil. Aveau să se mute chiar a doua zi dimineață.

– Așa mobilă trainică nu se mai face în zilele noastre, ne-a îmbrățișat bătrîna.

– Dar e tare grea, a avertizat-o soră-mea.

Și nici nu poți spăla zilnic pe dedesubt, aș fi vrut să spun.

– Nu contează. Decît ușoară și care se rupe a doua zi, mai bine așa. Și-apoi, aici avem absolut de toate. Frigiderul este aproape nou, de ce nu-l luați?

– Și ce să facem cu el? Avem cu toții alte frigidere acasă.

– Nici buteliile nu vă trebuie?

– Nu, unde stăm este gaz.

– Dar măcar butoaiele pentru vin, din magazie. Părinții voștri au cheltuit o avere să le cumpere.

– Nici. Băiatul face vin? Sunt butuci în grădină, din care se pot scoate peste 500 de kilograme de vin.

– Fac, a sărit tînărul, zîmbind. Știu cum, am făcut cu tata cînd trăia. Sunt înnebunit de fericire că sunt atîția butuci, trandafiri; sunt încîntat de casă, de mobilă. N-am de gînd să shimb nimic. Poate în viitor o să tragem gaz, dar nu dărîm sobele.  E minunat să simți iarna focul arzînd.

– Dacă sunteți amîndoi fericiți, atunci suntem și noi și bucuroși că lăsăm totul. Înseamnă că tata n-a muncit degeaba.

Și, totuși, mai am și acum clipe în care mă întreb dacă pe sub canapelele de la Fălticeni nu s-or fi ascuns monștri.

Categorii:Uncategorized