Mă îndrept către casa de marcat. Magazinul arată altfel decît îl știam. Aud tot felul de anunțuri spuse tern, fără inflexiuni, într-o limbă necunoscută. De fapt, dacă sunt mai atentă, nu sunt cuvinte. Cineva bolborosește cifre total aiuristice, parcă repetă formule. Nu-mi bat capul, oricum n-am fost bună la mate și fizică.

La casă nu este nimeni. Mă enervez, sper că blestematele de vînzătoare nu s-au pitit în spate, la o cafea și o țigară, bîrfind despre bărbați. Și totuși zăresc, chiar de departe, dintre rafturi, că oamenii pun coșul într-o cutie metalică și strălucitoare, fără să se sinchisească de lipsa lor. Apoi cineva nevăzut transferă din cutia metalică produsele într-o pungă – și ea dintr-un material diferit față de plasticul știut –  care se așează, săltăreață, drept în fața clientului. Îmi vine să rîd. E haios, s-o fi inventat punga jucăușă. De ce nu?

Nu-i văd pe oameni scoțînd bani din buzunar. Nici întinzînd (dar cui?) vreun card. Cu ce naiba or plăti?

E din ce în ce mai ciudat. Palma le este împinsă, aproape smulsă din cot, într-o fantă din care ies două crăci subțiri, însoțite de o lumină roșie care țîțșnește pur și simplu, clipind intermitent. Se aude un sunet ascuțit, prelung și coclit. Apoi, după o clipă – două, mîna este împinsă înapoi. Omul ia plasa de cumpărături, zîmbește (ce tîmpiți, toți zîmbesc luminiței) și ies.

Din tavan curge peste mine, apăsător și trist, o lumină alb- verzulie care mă face sîcîitor de palidă.

În sfîrșit ajung. Pun coșul în cutie, așa cum i-am văzut pe ceilalți.

– Ați încălcat ordinul 2347, îmi spune cutia metalică.

– Ceee?, buimăcesc, uitîndu-mă la cei din spate. Nimeni nu-mi dă o explicație, nici nu mă privesc. Ochii le sunt în pămînt, se feresc de parcă aș fi rîioasă.

– Ați încălcat ordinul 2347, aud – din nou – hîrîind metalul.

– Du-te-n pizda mă-tii…Mai întîi spune-mi ce mama dracului înseamnă ordinul 2347?, țip, rotind ochii să văd unde se ascunde vînzătoarea. Sigur e una care face mișto, parcă văd că sunt la camera ascunsă.

– Aveți glicemia 160 și nu vă era permis nici un baton de ciocolată. Casa va refuza batonul. Iar pentru încălcarea ordinului aveți de plată o amendă de 100 de extrateri. Pentru du-te-n … și mama dracului, mai aveți încă două amenzi de 200 extrateri.

Cele două crăci metalice se întind către pama mea. Am înțeles, am extraterii ăia, băga-i-aș undeva, înscriși în liniile genetice. Da’…. să creadă dobitocii care au inventat asta că voi plăti amenzile. Amenzi că ce? Că am înjurat o cutie și o fantă luminoasă? Ei, hai! Că le-aș zice ceva de dulce…

– Dacă mai gîndiți injurios, vă luăm încă o amedă, cotcodăcește iar cutia.

Mă reped cu pumnii peste ea. Sunt hotărîtă, ori eu – ori ea. Și nu mai știu cine urlă, se aud zgomote infernale.

– Lili, Lili trezește-te. Ce faci dragă? Te lupți cu cineva?, aud o voce omenească care susură cald, uman, cuvintele lîngă mine.