N-a  fost cine știe ce mare bucurie nașterea. Un ghemotoc care urla, cu ochii negri și un ciuf de păr rar în vîrful capului. Al treilea copil într-o familie ieșită cu greu din război și foamete. Încă o gură de hrănit, ce mare bucurie? Și, culmea, eram și fată, Cu alte cuvinte: griji, zestre și alte necazuri tipic femeiești.

Nașterea s-a desfășurat fără surle și trîmbițe. N-au curs valuri de șampanie. Numai bunicii – Buna și Bătrînul – au fost fericiți cu adevărat. Pentru ei, fiecare nou suflet care avea să sară într-un picior, să rîdă sau să plîngă în bătătură lor era o minune.

Tatii i s-a părut atît de obișnuită apariția unui nou plod, încît a uitat să meargă în aceeași zi la Primărie. S-a dus a doua zi și, abțiguit bine, la întrebarea funcționarei a susținut sus și tare că în ziua aia apărusem, cu toate că orăcăiam de 24 de ore.

Mă adusese pe lume moașa. O femeie bătrînă care se pricepea al naibii de bine să scoată copiii din burta nevestelor gravide. Locuia cu două case mai sus. Maternitatea era departe și femeile n-aveau timp și bani să se interneze. Bașca drumurile erau desfundate, ar fi putut naște pe drum, scuturate de hurducăturile căruței.

Oi fi chinuit-o pe mama la naștere?

N-a vrut să-mi spună. Oricum, chiar dacă atunci poate n-am chinuit-o prea tare, am avut grijă să o fac în zilele care au urmat. Urlam și mă zvîrcoleam de se auzea pe toate dealurile Pănceștiului.

—  Ce facem, frate, cu copila asta? E așa de pămîntie că mă tem să nu moară, s-a speriat Măicuța, sora tatii, călugărița care locuia la noi.

—  Nu știu, soro. Numai să nu afle Marița, că n-o mai scot din plîns. O fi al treilea, dar e mamă și s-a atașat de boțul ăsta plîngăcios.

—  Ferească cel de sus!

* * *

—  Hai, mamă, chiar așa?

—  Chiar. Te înnegrisei, ziceam că n-ai zile. Toată erai vînătă. Nu mai știam ce să fac, doctor nu era la noi în sat. Iar felcerul? O batjocură, mai mereu beat. Te numisem Vasilica, după o măicuță de la mînăstire. Da’ nici numele de sfîntă nu ți-a adus culoare.

—  Mai bine îmi puneați Mărțișoara. Aa, am uitat că tata m-a trecut a doua zi ca și cum atunci m-aș fi născut. Și? Cum am scăpat?

—  A venit bunică-ta și ne-a spus că singura salvare e să te vindem.

—  Cum să mă vindeți?

—  Uite-așa. Să te vindem pe un bănuț. Vînzarea trebuia să se facă pe geam.

—  Hi, hi, hi! De ce pe geam?

—  Nu știu, așa era vraja.

—  Și m-ați vândut?

—  Păi! Trăiești doar.

—  Cui?

—  Măicuței Virginia.

— Aha! He he, uite cum s-a trezit călugărița cu un plod, fără să aibă de a face cu …. Și mai era și înnegrit. Noroc de comuniști că au fugărit-o de la mînăstire. Altfel, cine mama huciului ar fi cumpărat un copil bolnav, care orăcăia încontinuu?

–  Nu mai râde. Uite, asta te-a scăpat. Maica a stat afară, în fața ferestrei, eu înăuntru. Te-am dat pe geamul de la bucătărie.

– A plătit bine, măcar?

– Ei și tu. Să vezi, trebuia să-ți shimbăm și numele.

Dau să o întreb din nou de ce. Tac. Știu, răspunsul va fi același: ”Așa era vraja”.

– Și m-ați redenumit Lili, spun.

– Da, așa te-am strigat apoi, așa te știe toată lumea. În certificat n-am mai putut schimba.

– Lili vînduta, mă amuz.

– Tu râzi, mamă, dar după ce te-am dat, te-ai liniștit. Nu ți-a mai fost rău.

– Clar. Probabil de frică să nu mă vinzi de tot.

Rîd. Rîde și mama.

Categorii:Povestiri din viața reală