Ioi! Care stați aproape de Palatul Cotroceni, mereți repede și spuneți-le bunicilor de acolo că-i bai mare. Să plece de urgență acasă, că-i nenorocirea nenorocilor. Tot o fugă să o ție, să se închidă în casă, în apartamente și să nu dea drumul la nimeni.

Taman amu’ 10 minute au plecat de la noi patru extratereștri. Niște monștri lați, urîți, scot flăcări pe gură și au luminițe în palmă. Uf, abia mi-am revenit. Cosma plînge într-un colț că i-au mîncat tătă slana, eu mă vaiet. Nemernicii au suit în farfuria aia zburătoare butoiul meu de varză. Mîmîiau și dădeau din cap fericiți, leorbăind la moare. No, mînca-i-ar boala, din ce mai fac io sarmale?

La plecare au strepezit printre dinți că-n 20 de minute sunt la București, la nevinovații de la Cotroceni.

– De ce acolo, am întrebat timid.

– Ceilalți ni s-au închinat, a tunat o pocitanie, de credeam că vine peste mine Catrina. (Nu, bre, nu țața Catrina de la țară, uraganul ăla rău).

– Da de unde știți voi care cu cine ține?

– Avem aparatură șmecheră cu care am însemnat – fără să se vadă – fiecare om dacă strigă Jos Guvernul sau Jos Iohannis.

– Aha, am mormăit, deci sunteți cu Iohannis.

– E de-al nostru, a cotcodăcit unul ce părea a le fi șef. Uită-te și tu, seamnă că marea majoritate a românilor?

Ce să le zic? Am tăcut. Oricum, Maică Precistă, cică vor da peste ei cu cenușă otrăvitoare, îi vor pîrjoli în lasere psihotronice. Fugiți!

Am reușit să mă dau bine pe lîngă unul (dacă nu era Cosma, cred că puneam de-un moment romantic) și mi-a șoptit că oamenii mai au o șansă să scape.

– Care, l-am întrebat, hotărîtă să-i salvez.