Cînd ești bou nici vrăjile nu se prind


lili– Nu-ți spun ce prostii am fost în stare să fac pentru casa aia.
– Ce?
– Am mințit. Disperarea te împinge la lucruri pe care nici nu ți le imaginezi. Mergeam de două – trei ori pe săptămînă în audiență, să văd în ce stadiu este cererea aia veche. Le spusesem că soțul s-a întors în marină, ca să motivez de ce eram singură. La un moment dat arhitectul șef, în mîna căruia stătea repartiția, mi-a spus că va aproba cererea dar nu înainte de a-l cunoaște. Că o fi plecat, numai că marinarii se mai și întorc acasă. L-am sunat să vină, i-am explicat că mutarea noastră într-un cartier mai bun e în beneficiul copiilor. A refuzat, nu-l interesa. Atunci mi-am inventat un nou Cornel.
Adrian mă privea amuzat.
– Cum adică?
– L-am dăscălit pe fratele cumnatului meu să se dea drept soțul meu. Era un malac de om de aproape doi metri, blond, cu ochii albaștri. Inginer de reparații de înaltă tensiune, mai tot timpul bronzat de soare și vînt, chiar și iarna. Putea fi luat drept un marinar venit de pe mări și oceane.
– Ha, ha, ha! Ți-am spus eu că ești vitează. Și? A mers?
– Nu, nu vitează. Disperată. Trebuia să plec din cartier. Nu numai pentru că era unul prost, situat la mama dracului și fără facilități, ci și pentru că jumătate din locatari lucrau la fabrică cu el. Mă săturasem să fiu ținta bîrfelor, multe afectîndu-i pe copii. Așa că am inventat un Cornel.
– A mers?, a repetat întrebarea.
– A mers. Aveam inima cît un purice cînd l-am prezentat. ”Dacă îi cere buletinul”? Arhitectul a fost atît de încîntat să vadă în decembrie un blond uriaș, bronzat de mama focului, încît nu i-a cerut să se legitimeze. Tremuram ca o frunză, avea dosarul pe masă și în el copii după buletine. Dacă-l deschidea, mă lua dracu’. Cornel e brunet, n-avea nici în clin nici în mînecă cu bărbatul blond care flecărea, fără să-i tremure nici un nerv, despre cît de grea e viața de marinar. Am avut noroc.
– Ești nemaipomenită. Ți-a aprobat cererea?
– Da, la o lună după. Iar cînd mi-a venit aprobarea, alt tărăboi. Trebuia să merg la societatea cu administrarea locuințelor de stat, să cedez apartamentul vchi ca să îl primesc pe cel nou. Numai că aici chiar aveam nevoie de el, de Cornel cel adevărat. Nu divorțasem. Legal era soțul meu și eram amîndoi trecuți pe cerere. Urma să semnăm o grămadă de hîrtii.
– Nu cred că n-a venit. În fond, luptai pentru copii.
– A venit. Numai că, în fața instituției, s-a răzgîndit. A spus că nu vrea să semneze nimic, așa, de-al dracului, ”ca să te enervez”.
– Era bătut în cap?
– Nu știu. Era, nu era, habar n-am. Eu una turbasem. Venisem cu copiii, care nu înțelegeau de ce ne certăm în mijlocul străzii. Știi, am avut impresia atunci că se droga. Pentru că altfel nu-mi explic comportamentul. Hă hă, să fi aflat mama, mi-ar fi spus că i-a făcut aia vrăji.
– Vrăji pe dracu’! Cînd ești bou nici vrăjile nu se prind. Cum s-a terminat?
– Chiar lîngă instituția unde aveam treabă era o secție de Poliție. Și, în timp ce ne certam, numai ce văd că urcă scările și-l aud spunându-i nervos unui polițist de la intrare: ”Domnule, aș vrea să mă arestați! Să vă arestez? Pentru ce?, a ridicat amuzat polițistul privirea, uitându-se la mine. Venisem în spatele lui, cu copiii de mînă, neștiind ce naiba face. ”Păi, uite, a continuat – dînd agitat din mîini – , mi-am părăsit nevasta pentru o altă femeie. Adică am plecat de-acasă cu alta, pricepi? Azi m-a sunat asta că are nevoie de semnătura mea, ca să facă rost de un apartament. Și nu vreau să-i semnez. Așa că, arestați-mă!”
– Hai, măi, e adevărat?
– Cum să nu. Chiar așa a fost.
– Și? Chiar m-ai făcut curios.
– Polițistul s-a uita la el ca la un nebun. M-a întrebat dacă eu sunt nevasta. Apoi i-a ținut o morală de mi-era mie rușine. Ăsta nimic, se uita ca dementul și-l ruga, bolborosind într-una: ”arestați-mă, arestați-mă”. Pînă n-am mai suportat eu rânjetul omului în uniformă și i-am spus printre dinți, încet să nu audă copiii, dar suficient de batjocoritor: ”Dragă, dacă ții așa de mult să fii arestat, îți dau eu soluția. Dă-i acum două palme domnului polițist și-ți jur că vei fi arestat imediat”. Fie vorbele mele, fie rîsul grohăit al polițistului, l-au trezit. A dat din mînă și a plecat furios.
– Ha, ha, ha! Cum spuneam, un bou n-are nici scuza vrăjilor.
(Fragment din romanul în lucru)
Anunțuri


Categorii:Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

Corina's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

%d blogeri au apreciat asta: