VOICHIȚA


lili
Pe următoarea menajeră am angajat-o prin telefon, ajutată de un văr.
— Alo? Bună Vasile, Liana sunt. Îți spun direct ce vreau, că-s disperată și n-am timp. Oare, te-ai supăra tare mult dacă te-aș trimite să vezi o femeie dintr-un sat aproape de Bârlad?
— Bună, măi. O femeie?! Dragă, da’ ce să fac cu ea? Am una acasă, abia fac față.
— Pentru Buni, glumețule. Nu mă fă să râd că sunt nervoasă.
— Hă, hă hă! Iar ați rămas fără menajeră? La voi parcă-i haltă. Vin și pleacă alea ca din gară. Și umbă pe tren la liber, fără să-l șpăguiască pe Nașu’, că plătiți voi transportul. Trai pe vătrai, bani, haleală… și tot degeaba; cred c-ați schimbat vreo zece.
— Zece? Mai pune de două ori pe-atât. Măi, Vasile, se cunoaște c-ai lucrat în „chefere”, numa’ poante cu trenuri și gări știi. Da, iar am rămas fără. De două zile. Trebuie să rezolv cumva situația. Le-am chemat pe vară-ta Dorina cu Măicuța. Dar cât pot să stea, au și ele casă? Ne trebuie femeie, știi starea lui Buni.
— Păi n-o aveai pe Sanda? Aia din Oradea, părea că vă înțelegeți.
— Ne înțelegeam, n-am ce spune. Numai că a plecat sâmbătă de dimineață, așa, tam-nesam.
— Cum adică a plecat, te-ai certat cu ea?
— Nu. M-a trezit sâmbătă cu noaptea în cap să-mi spună că pleacă. Habar n-am de ce. Nici n-am înțeles unde se duce, eram așa de adormită încât am crezut că vrea să meargă la piață. „Bine, bine, du-te liniștită”, i-am zis. Până m-am dezmeticit, dispăruse. Naiba știe. Oricum, n-are importanță, a plecat. Pe Voichița am găsit-o în ziar, la cereri de muncă, apoi am schimbat câteva vorbe la telefon dar n-aș angaja-o numai așa. Spune, te duci?
— Mă duc, na. Ce să fac, dacă mă rogi așa frumos? Dă-mi adresa și mă duc. Și nu vă faceți griji, o întreb eu de toate. Aflu și cât lapte a supt de la mă-sa, dacă vrei.
Eram tare bucuroasă că văru-meu urma să-mi ia de pe cap un drum până la Vaslui. Om serios, puteam avea deplină încredere în observațiile lui.
Telefonul a sunat scurt a doua zi dimineață.
— Alo, Vasile-s. Iaca am fost.
— Și? Zi, cum e?
— Mie mi s-a părut în regulă. Am luat-o și pe Jeni, să se uite cu ochi de muiere. Cam mutulică, vorbește puțin însă mi-a dat impresia că vrea să muncească. Stă într-o casă care se dărâmă, cu familia lui frac-su. În schimb, îi urâtă, soroo, urâtă cu spume.
— Iaca-na, nu mai pot eu. Doar n-o aduc să se mărite. Sper că nu e chiar ciumăfaie.
— Hi, hi! Chiar dracu’ nu-i, e ceva-ceva mai arătoasă. Daaa’… nu cu mult. Dacă nu vrei s-o iei de consoartă, merge. Mai închizi ochii, mai îi vorbești din altă cameră…
— Ha, ha, ha!, lasă gluma, vere. Ia zi, i-ai spus ce-i de făcut, care e leafa?
— I-am spus și eu câte în lună și în stele dar a tocat-o vară-ta cu ce are de făcut. Acum a rămas să o sun, să o aștept mâine la autobuz și să o pun pe un microbuz de București, dacă o vreți. Ce spui?
— Ce să spun? Trimite-o, normal. Frumoasă, urâtă, am nevoie de menajeră.
— Bine atunci. Te sun după ce-o văd urcată în microbuz, ca să îți spun unde s-o aștepți și cum o recunoști. Te uiți și tu după un top model și dai de ea.
— Ha, ha! Mulțam tare mult, Vasile, ne-ai scăpat de un drum.
— Sper să fie bine. Dacă nu, să nu dați cu ouă stricate după mine.
— Nu dăm, fii fără grijă. Cel mult cu niște roșii coapte.
Tonul hâtru al vărului Vasile și gândul că vom avea din nou menajeră m-au făcut să uit de supărarea produsă de plecarea Sandei. Le-am spus alor mei veștile bune.
— Sper să fie cum trebuie. Nu-i problemă să stăm câteva zile, numai că nu putem sta la nesfârșit.
— Știu, Dorina, știu. Mulțumesc pentru tot ce faceți tu și Maica.
Dimineața, telefonul a zbârnâit iar.
— Bună, Liana, ți-am pus-o pe Miss Univers pe microbuz.
— Mulțam, dragă. Te-ai sculat bine-dispus, bag samă că ești pus pe glume.
— Păi cum nu. Vezi că am vorbit cu șoferul și i-am dat-o în grijă, o să coboare la Urziceni, la intersecția cu Movilița. Pe la ora 13,00 să fie unul din voi acolo.
— O, ce bine! Mi-e mult mai ușor așa. O s-o aștept eu, bănuiesc că nu vor coborî șapte frumuseți, ca să le încurc. Și să nu uit, îți rămânem datori, mii de mulțumiri.
— Măi, frumoasă ca asta n-o să mai găsești, îți garantez. Ha, ha, ha, dacă stă mult la tine ai toate șansele să-ți pierzi bărbatul. E cuceritoare, zău!
Am plecat târziu, după ce mi-am aranjat ploile la birou, fiind nevoită să gonesc prin pădurea de la Fierbinți ca să ajung la timp. Când să opresc mașina la intersecția de la Movilița, cât pe ce să dau cu capul de parbriz.
Pe marginea șoselei, așezată pe o sacoșă rufoasă, stătea o zdrahoancă de muiere. Nici bărbat, nici femeie. Neîngrijită, cu părul scurt și țepos, ca al unui arici nervos, femeia nu părea prietenă nici pe departe cu pieptenele. Privea în toate părțile, rotindu-și ochii bulbucați ca două mărgele. Pe față, dar mai ales deasupra buzelor, avea o pajiște de păr care se întindea sub forma unei mustăți, numai bună de bărbierit. „Are dreptate Vasile, e tare urâtă!” Călărea sacoșa cu picioarele crăcănate, întinzând de fusta dreaptă care stătea să crape din cauza deschizăturii largi a butucilor cu care încălecase, ca un bărbat, sacoșa cu haine. Un nas lung și coroiat se desfășura măreț în fața mea, așezat pe o față plină de găuri și pete, rămășițe de la o boală din copilărie. Vârful nasului aproape că atingea buzele, două dungi subțiri ca un fir de ață.
Dacă n-ar fi trebuit să o îmbarc în mașină și să o iau acasă, aș fi dat frâu liber unui hohot sănătos de râs. „Doamne, Vasile, Miss Univers, ai? M-ai înnebunit.” Cum, însă, aveam nevoie ca de aer de menajeră, mi-am tras o mină serioasă, am înghițit râsul care dădea să se pornească și am oprit lângă femeia-bărbat.
— Tu ești Voichița?
— Îhî, duoamnî, mu-o trămis Vasili din Bârlad.
— Da, e vărul meu. Urcă în mașină și hai să plecăm.
— Undi sî-mi răstorn bagajîlî, duoamnî?
— În spate, dragă, le așezi pe bancheta din spate.
Am demarat în trombă. Curioasă să știu mai multe, am început să o chestionez despre viața ei, cu ochii țintă la drumul plin de gropi.
— Ești măritată? Sau ai fost?
— Nuuu, n-am la ci, bărbații e tățî niști porci.
— Ei, nu chiar toți, am zâmbit.
— Ba da, tăți, tăți.
— De ce spui asta? Ai avut o experiență nefericită cu vreun bărbat?
— O șhi?!, s-a mirat zdrahoanca. Îi simțeam privirea holbându-se la mine.
— Adică ți-a făcut ceva rău vreun bărbat, de ești supărată pe toți?
— Da, m-o violat, a trântit scurt.
Am pus o frână bruscă.
— Ce ți-a făcut?? Ridicasem o sprânceană, cu ochii țintă la drum. Fizicul doamnei nu mă ducea nicicum cu gândul că într-un bărbat, frumos sau nu, se putea naște, năvalnic, dorința de a o avea. Chiar dacă ar fi fost și cu forța.
— M-o violat.
— Cine, femeie?
— Măi mulți. Tățî.
— Cum mai mulți, erai copilă sau cum? Un grup de bărbați te-au violat? Când?
„Hait!” O temere începuse să-mi dea târcoale. Femeia nu părea să aibă toate țiglele pe casă. Mi-am stăpânit cu greu agitația. Voiam, totuși, să continui, poate femeia chiar fusese supusă vreunui abuz sexual.
— Nu o datî, di măi multi ori.
— Adică, cum de mai multe ori? Aceiași bărbați te-au violat de mai multe ori?
— Nu, alții. Tățî, duoamnî, tățî mă violează. Ce nu înțelegi?, a ridicat tonul, enervată. În tătă zîua.
Am aprobat-o repede, ca și cum pricepusem.
— Aha, deci te violează toți. Și de mai multe ori. Îmi pare tare rău. Ia spune, dacă nu te superi, când ai fost violată ultima dată?
— Amu’ duouî zîli.
— Ei, hai! Acu două zile? Doamne-ferește! Unde, cum? De cine?
— Pe stradî, în sat la mini.
— Pe stradă?! Te-a violat cineva pe stradă?
— Da, duoamnî, pe stradî. Da bătută-n cap mai iești matali, di mă tăt întrebi.
— Păi nu era lume?
— Era. Șhî ci dacî? Iel tăt m-o violat.
Femeia mă exaspera.
— Cine, el? Cum te-a violat, poți să povestești?
— Unul di la mini din sat. M-o tras di fustî ca sî mi-o dia jos. Apoi m-o violat.
— Și cei care treceau pe stradă ce-au zis?
— Șhi sî zîcî, n-o văz’t nica. Niminea nu vede, numa’ io văd șhi știu când mă violeazî șhineva. Ceialalți trec pi lîngî, ca chiorii. Asta ni-i soarta, a oftat femeia.
Am schimbat rapid subiectul, ca să nu-i mai întărât Voichiței imaginația. Simțeam că o luase pe coclauri. Treceam prin pădure, unde nu vedeai țipenie de om sau mașină.
— Știi ce ai de făcut la noi, nu? Mi-au spus verii mei că ți-au povestit.
— Știu, sî grijăsc di soacra matalî.
— Ai mai îngrijit vreodată o femeie paralizată?
— Da, una la mini în sat, o vecinî.
— Bravo, asta e bine. Știi ce este un pampers, nu?
— Șhi dacî nu știu, ci? Mă învațați, ci aveți de făcut?, s-a rățoit iar Voichița, cu glas dogit. O enervasem din nou.
Am cedat, aprobând-o.
— Bine, bine, te învăț. Uite, o să ai camera ta la etaj, alături de Buni. Cât suntem noi la serviciu mai speli o farfurie, mai dai un aspirator sau ștergi praful, da? Dar slujba de bază este soacră-mea, noi îi zicem Buni. Dimineața trebuie să îi faci toaleta, o ajuți să se spele, o schimbi. Apoi îi dai să mănânce. La fel la prânz și seara.
— Cu lingurița?
— Nu, dragă, se mișcă. Are o măsuță cu rotile pe care i-o aduci la marginea patului, apoi o ajuți să se ridice. Mănâncă singură.
— Șhi ci mînîncî?
— De toate. Dar tu nu trebuie să gătești. Gătesc eu, soțului meu nu-i place mâncarea făcută de mâna altcuiva.
— Matali ai sooț? Glasul menajerei se schimbase brusc, de parcă cuvântul trezise în mintea ei un șarpe ascuns.
— Da, am. „Cine dracu m-a pus să aduc vorba despre un bărbat?”
— Nu-i ghini, duoamnî! Bărbații îi tăți porci, violeazî. Nu-i ghini, nu-i ghini, a repetat din ce în ce mai tare Voichița, scuturând energic din cap.
— Al meu nu e, e un om normal, dragă. Dar hai să lăsăm bărbații, să vorbim mai bine despre slujba ta.
— Di ci sî-i lăsăm? Șhi… el vrea servișhii complecte?
Întrebarea mă lăsase cu gura căscată.
— Cum adică?
— Lasî, bre, cî ai priceput matali. Adicîtelea complecte.
— Soțul meu nu vrea nimic de la dumneata decât să ai grijă de Buni. N-are nevoie de nici un fel de servicii, nici complete, nici incomplete.
— Io numa’ am întrebat, ca sî știu în ci constă slujba. Dacă zîci că n-are, te cred. Da’ vrau sî știu, cî la servicii complecte îi altu’ tariful. Așă am auzît de la alteli. Sper cî dorniți separat.
— Nu, dragă, dormim în aceeași cameră, suntem soț și soție, ce Dumnezeu. Oamenii căsătoriți așa dorm.
I-am zâmbit dulce. Numai mintea mea știa că zâmbetul îmi era strâmb. „Cum dracu’ a ajuns să mă interogheze ea pe mine?”
— Zăăău? Asta nu-i normal. O duoamnî nu duoarmi în același pat cu un bărbat.
O singură privire, aruncată pieziș către femeia de alături, a fost de ajuns să mă ia frisoanele, făcând ca mâinile să tremure pe volan. „Mamăă!, cu ce m-am ales, ia uite ce privire are. Vasile, Vasile, cum dracu’ n-ai văzut?” Abia așteptam să ajung acasă, să o vadă Buni, cu Dorina și Maica.
Între timp, mașina a ajuns în fața biroului lui Marius. Mă rugase să opresc, era și el curios să o vadă. Oricum, ușa către stradă era deschisă și a observat mașina.
— Voichița, vezi că vine soțul meu pe partea ta, vrea să te cunoască.
— Sî mă cunoascî? Di ci sî mă cunoascî? Auleo!!, vrea să mă violezee! Agitată, femeia dădea din mâini.
— Stai cuminte, nu te violează nimeni. Inutil să o calmez, era din ce în ce mai tulburată.
Când Marius a băgat capul pe geam, Voichița s-a tras în lături cu o mișcare smucită, înfigându-și unghiile în brațul meu drept, care se sprijinea de volan.
— Ple-cați di-aici, nu vreeeu sî văd bar-bați!, a urlat.
Marius a făcut ochii mari, întrebându-mă din priviri ce se petrece. I-am răspuns tot din priviri, sperând să fi înțeles că ceva nu-i în ordine. S-a îndepărtat repede de geam. Înțelesese.
— Bine, bine, stai liniștită, n-am vrut să te sperii. Nevastă, lasă, ne vedem după-amiază și discutăm ce-i de făcut…
Până acasă, Voichița a stat cu mâinile pe față. Din când în când își răsfira degetele și privea printre ele, uitându-se cu spaimă la copacii care se înșirau înainte și în urmă.
— Io-ti-ti la ei ci mai aleargî! Parcî-s nebuni, mormăia.
Buni, Maica și Dorina o așteptau în prag, nerăbdătoare și curioase. La vederea călugăriței, femeia s-a mai liniștit.
— Sî știi cî nu trec la credința ta. Dacă dî asta iești aici, lasî-ti păgubașî. Io-s la alții.
Maica Varvara, o mână de femeie mică și slabă, cu o privire blândă ca a îngerilor din icoane, a privit-o lung.
— Nu te obligă nimeni să te lepezi de credința ta, fetițo, oricare ar fi ea.
— Maica este rudă cu noi. E în vizită, n-are altă misiune, am intervenit. N-aveam nici un chef să se lege nebuna și de Măicuța, care avea de ani buni inima slabă.
— Când pleacă? Ea, când pleacă? Voichița arăta cu degetul spre Maica.
— Păi dacă te angajăm, pleacă mâine-poimâine. Ele două sunt de la Bacău. Dacă nu te angajăm, rămân ele aici și pleci tu.
Ochii încețoșați ai menajerei se roteau de la una la alta, încercând să înțeleagă.
— Io?? Unde sî plec?
— Înapoi, acasă la tine. Asta numai dacă nu ne vom înțelege. Văd că ești speriată de apariția oricărui bărbat, ori în casa asta locuiește un bărbat. Dacă nu te poți obișnui…
— Nu vreu sî am di-a faci cu barbați, a luat-o de la capăt. Cu tine da, cu el nu. Șhi, sî mă violezî?
Nu m-am mai putut abține. Pur și simplu am ridicat tonul, ignorând semnele disperate ale lui Buni și Măicuței, care îmi sugerau să fiu calmă. Dorina căscase gura ca la urs, neștiind dacă să râdă sau să plângă.
— Și cum înțelegi să lucrezi în casa asta? Nu-l poți ignora, e stăpân și el aici
— Nu vreu sî-l văd, numa’ matali sî vorghești cu mini. Ai înțeles? Altfel nu stau.
Cele trei amuțiseră. Mie îmi dădea ghes un râs nebun. Eram acasă, printre ai mei. Spaima, care mă cuprinsese în pădure, dispăruse. I-am făcut semn Dorinei să o ducă în cealaltă cameră. Voiam să aflu părerea soacră-mii și a Măicuței.
— No, ce ziceți?
— Mamă dragă, asta mă strânge de gât cât sunteți la serviciu, s-a plâns Buni.
— Așa zic și eu, fetițo, mai stăm noi o perioadă, dar n-o poți angaja pe fata asta, a sărit și Maica Varvara. Să mă ierte Dumnezeu, dar e… rău de tot.
— Știu și eu că-i dusă. Dacă ar fi fost după mine aș fi dat-o jos din mașină după numai cinci minute de conversație. Însă n-am vrut să hotărăsc singură, fără voi și Marius.
— El a văzut-o? Buni a ridicat, curioasă și amuzată, privirea.
— Da, a rămas interzis, stați să vă spun….
Când s-a întors, Dorina nu pricepea de ce râdem toate trei cu lacrimi.
— Fată, asta-i șuie? Mi-a povestit că a fost și este violată de toți bărbații din lume. Cică o violează zilnic câte unul. Mare-i grădina ta, Doamne! De unde ai scos-o?, s-a mirat, făcându-și cruce.
— Din jobenul lui văru-tu Vasile, el a fost la interviu. Cică să am bază în el, că află și ce lapte a supt de la mă-sa. O fi aflat de lapte, nu și restul.
— Vai de capul meu. Trimite-o cât mai repede de unde a venit, stăm noi cât e nevoie, da’ eu n-o las pe Buni pe mâna ăsteia.
— O trimit mâine dimineață, Acum nu mai am unde, nu mai sunt microbuze către Bârlad. O să-l rog pe Vasile să o aștepte mâine la autogară și să o pună pe autobuz către satul ei. În noaptea asta, va dormi la noi. Sper să nu ne omoare în somn.
Dorina și-a mai făcut o cruce.
— Ei, chiar așa nu cred. Numai că e bolnavă rău, săraca. Îi spun eu că nu corespunde cu ce vreți voi și că mâine o trimitem acasă.
— Ai grijă cum vorbești cu ea, poate iei vreo sca-toalcă dacă nu te place, am atenționat-o râzând, spre hazul lui Buni.
— Nu mai râdeți! Stați liniștite, știu eu cum să o iau.
Voichița n-a ieșit din camera ei toată după-amiaza și toată seara. Dorina i-a dus câteva sandwich-uri în cameră. Indiferent cât era de nebună, nu putea fi lăsată să se culce flămândă. N-a vrut să coboare sub nici un chip să mănânce la bucătărie. „Câtă vreme e un bărbat în casă, eu nu cobor. Poate să mă violeze.” Începuse să mă enerveze paranoia cu violul, aproape că-mi venea să o arunc în stradă chiar din seara aceea.
Pe la zece seara, casa se liniștise. Buni adormise în camera ei — alături de a Voichiței — iar pentru Maica și Dorina pregătisem patul din biroul de la parter. Doar noi doi mai bântuiam pe net. Afară, câinii lătrau veseli, fugărindu-se prin curte iar în grădină se desfășura un adevărat concert pe mai multe voci, interpretat cu pasiune de broscuțele care își aveau căsuța pe malul lacului. În pacea binecuvântată lăsată de întuneric, de după peretele care despărțea o parte a livingului de hol, am zărit o mână fluturînd și făcând semne disperate. Mâna, care se agita dezordonată prin aer, era acompaniată de șoaptele unei voci fără chip, ascunsă după zid.
— Doamnăă, doaaaamnă, vrei sî vii oleacî?
— Ce-i, Voichița? Vino la lumină, nu te mănâncă nimeni.
— Nu, nu vin, nu vin!
Cu degetul arăta, speriată, către Marius, care nici nu observase că se întâmplă ceva, ascultând muzică cu căștile pe urechi. Inutil să-i explic că nu-i nici un pericol de viol. I-am făcut hatârul și m-am apropiat pe holul ascuns într-o lumină slabă, aruncată de o mică veioză prinsă în perete.
— Care-i problema?
— Vreu sî mă duc la veceu șhi nu știu di undi si trag apa.
— Ai baie și la etaj, dragă, nu trebuie să cobori la parter pentru asta.
— Da’ nu vreu la baie, vreau la veceu, a țipat Voichița, uitând să mai șoptească. Șhi cum sî mă duc la etaj?! La parter pipi sî scurgi în pământ, da’ la etaj unde dracu’ si duci? Nu fac io mizerie în casă străină.
Eram prea obosită să lupt.
— Bine dragă, cum zici tu. Hai să îți arăt de unde se trage apa.
Dimineața devreme am dus-o pe Voichița la microbuz. „Uf!, am scăpat.” Când m-am întors, i-a găsit adunați pe toți la cafea, cu ochii umflați.
— Ce-aveți, măi? Ce-i așa mare hazul?
— Să vezi ce-a făcut menajera ta azi noapte, probabil după ce ați adormit, s-a apucat de repovestit Dorina, printre chicotelile celorlalți. Când i-am dus sandwich-uri-le, i-am spus că avem friptură de copănele de pui dar că nu-i pot aduce în cameră. Ori vine în bucătărie să mănânce, ori se mulțumește cu ce-i adusesem. N-a vrut, așa cum știi. A coborât însă pe furiș, după ce ați adormit cu toții și a mâncat vreo șase copane.
— Și ce dacă? Bine, frate, că a mâncat. Ce-i de râs în asta? Cine știe de când n-o mai fi văzut carne, săraca.
— Da, da. Numai că a pus oasele în același castron cu restul de friptură.
— Cee? Bleah, mi-e greață. Nu-mi vine să cred.
— Ei nu. Așa că, iată, cățeii voștri au avut un festin regal. Îți dai seama, am aruncat tot. Cum să mai mănânci? După ce ne-am enervat, am râs cu lacrimi.
— Ferească Dumnezeu. Bine că ne-am dat seama ce-i cu ea. Dacă o angajam? Cine știe ce naiba putea să mai facă?
— Eu ce să mai zic, a sărit și Buni, dacă mă lăsați cu asta, din două una: ori mă strângea ea de gât, ori o omoram eu cu bastonul.
— Lasă, Buni, o luai cu binișorul să-ți povestească cine a violat-o cu o zi înainte, i-a zâmbit Dorina. Nu te-ai fi plictisit niciodată, mereu alte și alte violuri. Palpitant, nu?
— Păi da, voi râdeți dar cel mai înfricoșat am fost eu. Ce vă pasă? Doar eu eram bărbatul care putea să o violeze, a intervenit și Marius. Bine că te-ai dus tu după ea. N-am dormit toată noaptea, am stat și m-am gândit: „Dacă spunea că am violat-o prin pădure?” Măi, terminați cu chicoteala, nu-i de glumă! Până să se dovedească că nu i-am făcut nimic, mă și imaginam pe la Poliție, dând declarații.
— Ei, na, înfricoșat. Aveai și tu o aventură cu Miss Univers, dragule. Și frumoasă și deșteaptă. Ce mai, femeia ideală.
— Hă, hă, hă!, te și văd pupând-o pe nas, l-a ironizat și Dorina. Că dacă o pupi pe una ca asta pe gură, inevitabil ajungi să o pupi și pe nas.
— Măi, copii, măi, ne-a certat Măicuța. Nu vă mai distrați pe seama unei necăjite. Mai bine spunem Doamne-ferește și să mulțumim Domnului că noi suntem întregi la cap. Da’ Vasile ce zice? Chiar așa, să-ți trimită nebuna pe cap?
— Ei, Maică, am avut și cu Vasile porția de război.
— Cum așa?
— Păi n-a fost s-o vadă.
— Cuum?, au sărit cu toții. N-ai spus tu că…
— Ba am spus, așa cum mi-a spus el. Pe drum, de la gară încoace, l-am sunat. Și l-am luat la trei-păzește. A vorbit numai la telefon cu ea, nici vorbă de vreo vizită. Na, să mai ai încredere în neamuri.
— Atunci de unde naiba, îhî – scuze Măicuță, știa că-i urîtă?, a întrebat Marius.
— De la un amic de-al lui din Bârlad ai cărui socri erau din satul lui Miss Voichița. Ăla i-a zis cum arată, nu și că-i nebună de legat.
— Putea măcar să zică că n-a fost. Lasă, lasă, vine el la țară la noi, să vezi ce-i fac, a amenințat Dorina.
— Nu-i mai fă nimic. A fost, a trecut. Oricum, ne-am distrat pe cinste o seară.
Dincolo de râs, se simțea îngrijorarea. Începuse o nouă zi și trebuia s-o luăm de la capăt.

(Povestea ”Voichița” face parte din volumul de proză scurtă, „Menajerele soacrei mele”, apărută la Editura Eubeea în aprilie 2016)

Anunțuri


Categorii:Menajerele soacrei mele, Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

Corina's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

%d blogeri au apreciat asta: