Mergeți la luptă, să răpuneți dujmanu’


lili
Era 22 decembrie 1989. Ceaușescu fugise de la prânz. Văzusem cărțile arzând, aruncate pe geam laolaltă cu portretele iubiților conducători. Văzusem steagurile fâlfâind și strigătele oamenilor adunați în fața Casei Pătrate. Libertate. Li ber ta te. Jos Ceaușescu. Jos co mu nis mul.
Mă rătăcisem din întâmplare pe la Casa Pătrată, cu Vlad și Olimpia de mână, puștii mei de trei și patru ani. Aș minți să spun că mă dusesem intenționat. Habar n-aveam ce se întâmplă în țară. Eram studentă în anul II la drept – la fără frecvență – și nu deschisesem televizorul, mă bucuram că ne dăduseră vacanță de la școală mai devreme, fără să mă întreb de ce. Știam doar că se apropie sesiunea și că am o valiză de cărți de citit.
De frica unor ciudați, îmbrăcați în haine de piele neagră, tunși periuță, care priveau bucuria oamenilor cu un zâmbet ce ascundea – parcă – cuvântul ”securitate” în pupilele atente, sugerând că au misiunea să urmărească spectacolul, am fugit. Unul îmi ridicase băiețelul în brațe. Neînțelegând ce se întâmplă puștiul a început să strige ultimele chestii învățate la grădiniță. Noroc că erau ”pace vrem”. Domnul suspect insista să urc cu copiii în balcon, urlând către mulțime: ”Uitați, și copiii fac revoluție.” Vlad bodogănea mai tare ”PACE VREM, PACE VREM”. Eu mă rugam să nu-l fi învățat educatoare și”Ceaușescu cel iubit” sau alte bazaconii.
Am fugit. Da, lașă…, mi-am luat copiii și am fugit la Scilla, prietena mea unguroaică, un medic stomatolog care stătea chiar în centru, în blocul de la Cina. La ea era singurul loc unde puteam înjura sistemul în voie, fără să ne fie frică. Casa îi era ticsită de prieteni. Am stat câteva ore, cu obrajii cuprinși de fierbințelă, sorbind fiecare cuvânt al celor care se erijaseră în lideri. Se întâmpla ceva, aveam o șansă să scăpăm de nenorociți. Pe la patru după amiază am am plecat acasă, se apropia timpul ca tatăl copiilor să vină de la slujbă, copii erau obosiți și flămânzi.
Seara au apărut la noi încă două familii de amici, Și ne-am apucat să comentăm. Muierile cu sufletul la gură, cu ochii țintă la ecranul televizorului. Bărbații cu băutura în freză, adusese unul vreo zece sticle de bere. Am culcat copiii în dormitoare, obosiți de atâta hârjoană și ne-am întors în sufragerie, cu urechile ciulite la radio și TV. Tot felul de știri, care ne îngrozeau: acolo se trage, dincolo e atacat sediul ocupat de revoluționari, veniți să apărați revoluția, televiziunea, se trage în orașul X, se trage în Y, aici se aud împușcături.
Noi, trei femei micuțe, ei – trei vlăjgani de peste 1,80. Aveam în jur de 30 de ani fiecare, familii serioase cu câte doi copii.
Am răbdat ce am răbdat apatia masculilor, până când ne-am apucat să țipăm.
– Sunteți bărbați, ce dracu’ stați acasă ca niște muieri? Mergeți în centru, la Casa Pătrată să apărați revoluția. Mămăligilor ce sunteți.
– Da…
– Nici un da, în paștele mă-sii de viață. Alții mor ca să fim liberi iar voi lingeți din nenorocirea aia de sticlă. Mergeți dracului la război să apărați libertatea.
N-aveau nici un chef să iasă. Nu era o iarnă grea însă înăuntru era oricum mai cald decât afară. În toamnă tata îmi construise pe hol, dărâmând o jumătate de cămară, o ditai sobă de teracotă iar beciul de la subsolul blocului era ticsit de lemne. Mă durea în cot de frigul lui Ceaușescu, trozneau jucăuș lemnele în sobă, ca în copilăria de pe dealul Oprișenilor.
Sătui de gura noastră, trei vlăjgani au plecat să se lupte cu dușmanul. Am rămas acasă trei femei, rugându-ne să se întoarcă teferi.
Au apărut după vreo două ore, nervoși și înfrigurați.
– Muieri nebune, asta sunteți. Era cât pe ce să ne aresteze niște revoluționari zeloși, care patrulau cu arma. Se temeau că suntem teroriști. Noroc că ne-au crezut când le-am povestit că ne-au trims zăludele de neveste, să luptăm cu teroriștii.
– Și?
– Și ce? Ne-au fugărit. Nu se trage, bre, în târg la noi, nu știu ce naiba zic ăștia la radio.

Anunțuri


Categorii:Uncategorized

2 răspunsuri

  1. 🙂

    Engleză înțelegeți ? Să vedeți ce povestesc băieții ZILELE-ASTEA, nu povești vechi de-un sfert de secol!

  2. Istoria trebuie consemnată așa cum a fost, prin ochii celor care sunt în viață. Altfel, nepoții vor citi o altă istorie. Coafată.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

%d blogeri au apreciat asta: