La ușa de la etajul I soneria a sunat lung. Țîîîr, țîîîr!
– Da, cine-i?, s-a auzit un glas subțirel.
– Bună, puișor, mama-i acasă?
– Nu. Da… ce treabă ai cu ea? Stai puțin să mă urc pe un scăunel ca să te văd.
Zgomot de pași. Un obiect târâit spre ușă. Hîîrșt, hîîrșt. Trosc. Apoi un ochi s-a lipit de vizor.
– Cine ești? Nu te cunosc.
– Sunt Alina de la penele. Vrei să-mi deschizi ca să-ți spun ceva?
– Nu, nu vreau. Spune-mi așa, prin ușă.
– Dacă nu deschizi o să vină unul Dragnea care-ți va mânca sandvișul. Și unul Ponta, să-ți copie temele.
– Tanti, vorbești serios?
– Daaa.
– Uite, numai puțin că vreau să întreb pe cineva dacă să-ți dau drumul.
Hîîrșt, hîîrșt. Poc. Pași micuți care se îndepărtează. Lipa – lipa. Apoi alți pași care se apropie de ușă.
– Tanti, mai ești acolo?
– Sunt, puișor. Ți-am spus că…
– Stai că sun. Pun telefonul pe difuzor, să auzi și tu.
– Sigur, puișor
De dincolo de ușă se auzi cum se formază un număr. Clic, clic, clic. Clic. Clic, clic, clic. Apoi din nou glasul subțirel.
– Alo, Telefonul copilului pentru abuzuri?
– Da, spune dragul meu. Un glas calm umplu aerul, străbătând prin lemnul de stejar.
– Veniți repede, e o tanti la ușă care mă sperie.
– Ce spune?
– Spune că…