Dimineață mă durea un pic motorașul. Ăla de face bum-bum. Îmi fusese atât de rău de aseară încât, la trezire, era cât pe ce să vă scriu pe facebook: ”Dacă nu voi fi prezentă în 30 noiembrie, să știți că v-am iubit.”
N-aș fi plecat nicăieri, dar… trebuie să dau invitațiile.
Am luat două pastile, o fiolă de calciu și m-am așternut la drum. Două cărți rămân la Muzeul Crișurilor, pentru domnul profesor Florin Ardelean, de la Facultatea de Jurnalism. Avem bucuria să ne confirme că va fi prezent la lansare. Fericit, motorașul bate, parcă, mai repede.
Apoi, cătinel, cătinel, ne îndreptăm către redacția Revistei Familia. Alte cărți rămân acolo pentru Traian Ștef, Ioan Moldovan și Alexandru Seres. Domnului Ioan Simuț i le-am dat acum câteva zile. Ne spun că poate vor veni, dacă nu vor pleca din Oradea, fiind prima zi de mini-vacanță. E cam șuie data de 30, știm, însă așa a fost să fie. Lăsăm câteva invitații și la Teatrul Regina Maria, pentru actorii de acolo, o echipă care-mi este tare dragă. Alte invitații își găsesc loc la sonetisul avocat Pașcu Balaci.
Eu aș vrea să pun câteva afișe (le avem, numai că nu știm unde le-am putea amplasa). Aflăm de la un prieten al unui prieten (mulțumesc, Nicu Moranciu, pentru că ne ajuți cu organizarea) că e campanie electorală și nu poți pune afișe nicăieri prin oraș. Doar electorale, în rest nada.
Îmi exprim dorința să ajung la studenții de anul III de la litere și să le spun că, iată, ar putea să se vadă cu un optzecist care-mi prezintă cartea (curentul anilor 80 fiind studiat de ei). Nicu ne trimite la doamna Relly, de la Facultatea de litere,
Doamna Relly este secretara facultății. Intrăm cu emoție, aducându-mi aminte de secretare mea de la filosofie și de privirea ei, care te îngheța în cadrul ușii. Ne întâmpină o femeie frumoasă, toată numai zâmbet. Suntem doi necunoscuți și totuși, doamna Relly zâmbește amabil. Spunem ce dorim și… surpriză. Ne ia frumos de mânuță și ne prezintă domnului decan. Din nou emoție. Uh, decanul?
Alt om plin de zâmbete. Cald, deschis, apropiat, de parcă eram vechi prieteni. Îmi tremură vocea. E foarte interesat de lansare și de subiectul romanului dar râde și când aude de poveștile menajerelor. Ne întreabă ce ascundem la spate. Afișe, îndrăznim, fără să mai putem spune altceva. Ne cere câteva și ne propune să le vorbească studenților de anul III (”cu care am curs acum”) despre lansare, despre posibilitatea să participle la un act de cultură și să-l întâlnească pe Florin Iaru. Ieșim din biroul lui copleșiți. Îmi aduc aminte că la Iași cerusem unui fost coleg de grupă (cu care m-am împăcat foarte fain în studenție, ajuns acum profesor universitar) să vină la lansare – fără să-mi permit să-i cer să le vorbească și studenților despre mine sau carte – și m-a refuzat categoric când a aflat că în sală avea să mai fie și domnul X, un al profesor, cu care avea niște diferende. N-am întâlnit asemenea refuzuri ca cel de la Iași, cu toate că știu de lupta unei fracții a scriitorilir împotriva actualei conduceri a USR. Sigur, nu înseamnă că oamenii ăștia vor veni cu toții, dar ai o stare de bine să vezi că ai fost primit cu politețe, cu drag și bucurie sau măcar cu bunăvoință.
Și pentru că nu se cuvenea să ne încheiem ziua altfel decât perfect, în drum spre casă ne-am oprit la doamna profesor Violeta Ardelean (fosta dirigintă din liceu – al lui Virgil). Doamne, câte povești are! Aș putea să stau să o ascult un an de zile. Să scriu zece romane după poveștile ei, pe care le spune cu un farmec cuceritor.
Doar o mostră: În anii 50 erau duși cu clasa la cinematograf. Filmele, mai mult rusești, însă nu ăsta era lucrul care-i scotea cel mai mult din sărite pe liceenii de atunci. Din când în când filmul se întrerupea și toată sala trebuia să sară în picioare și să strige: ”Stalin și poporul rus/Libertate ne-au adus”.
Categorii:Miscelanea
Lasă un răspuns