Vasile Afrăsînei stă gânditor la crâșma din sat. Oftează, sorbind cu înghițituri mici spuma dintr-o halbă de bere. Degetele noduroase se frământă, se împletesc, dovadă a unei mari neliniști,
– Salut, vecine, tot la bibliotecă?
– Tot, Ioane, tot. Ca și tine, bag samă.
Un bărbat mic de statură, cu spatele îngheboșat și părul cărunt se așază alături, lăsându-se să cadă pe scaunul de plastic. Cârciumarul îi face semn neveste-sii să vorbească mai încet.
– Taci, fă, nu întreba în gura mare cine-i. Îl cheamă Ion Croitoru însă oamenii îl știu de a lu’ Barabulă. Are iarna cartofi mari și dulci de vânzare. Nu-i de mult la noi da-i harnic, a moștenit pământ de la o mătușă. Du-i o bere.
– Aha, cască gura muierea, trăgând cu urechea la conversația celor doi.
– Da’ de ce oftezi, Vasile?
– Păi mă tot gândesc pe care să-i votez.
– Cum pe care? Ai noștri.
– Da’ care-s ai noștri, bre? Că nici unuia nu-i pasă de noi.
– Care dă mai mult.
– Acu’ zic și unii și alții că ne dau. Care de care.
– Cât?
– Socialiștii zic că ne măresc pensiile încă pe jumătate.
– No, pe ei îi votăm.
– Da, mă, da’ și liberalii spun că ne măresc tot cu pe-atâta.
Ghebosul se scarpină în cap. Mijește ochii, se încruntă, ia o înghițitură de bere și, de parcă s-ar trezi, își dă o palmă peste frunte.
– Tii, am înțeles cum trebe procedat. Dacă-i votăm și pe unii și pe alții, vom avea pensii duble, Vasile.