Locuiam la bloc. Oameni amestecați, cu profesii și slujbe diferite. Cu mai multă sau mai puțină școală. Mă rog, nu era cine știe ce minunăție să stai la bloc, uneori mă înnebuneau cu muzică populară sau cu ”Drumurile noastre toate” ale lui Dan Spătaru ori cu Formația Azur (precursoarea manelelor, pentru cine nu știe). Apartamentele? Cutii de chibrituri prea friguroase sau prea călduroase, cu pereți subțiri, prin care auzeai ce face vecinul. Le uram.

Dar cel mai tare uram mirosurile. De la fiecare geam mirosea câte ceva. Te trăznea gustul de mâncărică de fasole uscată cu cârnați. Sau știai că în cuptorul de la parter se coc plăcinte cu brânză. Din cauza asta găteam rar cu geamul deschis, numai atunci când era mult prea cald, gen ”Ștejar – extremă urgență”. Cine s-a născut cu aer condiționat, habar n-are ce înseamnă să te cocărăști (vorba mamii) lângă aragaz pe 35 de grade.

Nu era zi în care să nu bombănesc. Ptiu, iar a uitat vecina de la doi mâncarea pe aragaz, pute a pește ars de-ți mută nasul. Da’ și aia de la patru, e a cincea oară în săptămâna asta când face cartofi prăjiți. Iar ăla de la unu are o boală cu usturoiu’.

Într-o zi pun în cuptor o oală de varză, cu carne de porc. Varza acră, tăiată fideluță, amestecată cu nițică ceapă prăjită și două tei roșii mărunțite. Printre ele, carne de porc afumată, cu fâșii de slănină prin ea. Sare, piper, un pic de boia, cimbru și gata mâncarea. Mă obișnuisem ca mai toate mâncărurile (mai puțin ciorbele) să le pun la cuptor, să nu am grija amestecatului.

Zis și făcut. Trântesc oala în cuptor – cu multă apă și câteva linguri de ulei, să fiarbă varza până n-o mai ști de ea și să se topească în gură. Două – trei ore eram liberă. Îmi iau o carte și mă așez tacticos pe un fotoliu, când aud ușa.

– Așa devreme? Nici două nu-i.

– Da, am șterso-o. Vreau să repar mașina de spălat. Da-mi trebuie o cheie pe care n-o am. Cred că mă duc până la Mihai.

– O fi acasă?

– Sunt, i-am văzut la balcon. Tu ce faci?

– Citesc.

– Hai și tu. Mai stai la o bârfă cu Camelia, cât vorbim noi băieții de defectul mașinii.

– Măi, n-aș merge, am în cuptor o oală de varză. Abia am pus-o.

– Păi și? La tine gătitul mâncării durează cu orele, e timp.

Hai, îmi zic. Mihai și Camelia locuiau la blocul de vis a vis. Erau acasă, în ultimele zile de concediu. Vine cafeaua, pufăim două – trei țigări, mai stăm ce stăm de vorbă când îl văd pe Mihai că pregătește cărțile.

– Facem un rentz?, ne îmbie.

– De ce nu?, aprobăm amândoi.

Partida s-a făcut din una – două și din două trei. În sfârșit, își ia cheia și plecăm. În scara blocului, chiar de la parter, ne întâmpină un fum gros și un miros de ars, de-ți venea să iei lumea în cap.

– Am spus eu că-s nebune vecinele noatre. Simți? Iar și-a uitat cineva varza pe foc. Pute de îmi vine să vărs.

– Nu cumva aveai tu o oală de varză în cuptor?, m-a întrebat dumnealui, mucalit.

Avusesem. Nu mai aveam. Nici oala nu mai era, darămite varza. Rămăsese ceva care nu mai putea fi numit oală. O chestie neagră. Și un fum să-l despici cu toporul, prin care abia ne vedeam. Iar mirosul…

Categorii:Uncategorized