citesc scrisori vechi
pe file roase,
îngălbenite de timp
și mă întreb:
unde se duc cuvintele când mor?
într-o zi pleacă,
te părăsesc fără să scoată o vorbă
apoi se sting
– ca și cum n-ar fi existat.
nu știți, au și ele un cimitir
unde aș putea să le plâng?
o să-mi spuneți că ele nu mor
însă e doar o păcăleală.
mor așa cum ne mor iubirile,
cum moare ziua în asfințit.
într-o scrisoare am găsit două cuvinte
(aprinse)
aveau atâta lumină încât m-am cutremurat:
te voi iubi mereu.
le-am căutat, mi-am răscolit toată viața.
degeaba.
probabil că au murit
când hârtia foșnea încă a proaspăt.

Categorii:Uncategorized