Avea acces peste tot. Casa era mare, un apartament cu patru camere, cu un hol lung în care puteai face tumbe. Umbla unde voia: în sufragerie, în dormitoare, în băi și, evident, în bucătăria mirosind a bunătăți. Acolo îi plăcea cel mai mult, înnebunit după unele mâncăruri dar și după miez de pepene roșu sau semințe de bostan prăjite. Se juca, cocoțându-se  cu nerușinare pe paturi – chiar neinvitat, se ghemuia lângă noi și atunci când am fi vrut intimitate. Fără ca cineva să-l certe. Cum să-l cerți? Era cel mai mic membru al familiei.

Numai în camera lui Vlad, adolescentul de liceu care se înălțase într-o vară ca Făt-Frumos, nu avea ce căuta. Ușa lui era mereu închisă. De multe ori îl găseam stând în fața ei supărat, încruntat, gândindu-se la tainele de dincolo de ea. Mai încerca să se strecoare înăuntru când intra sau ieșea Vlad.

– Hai, hai! Valea că nu mă păcălești. Tai-o! La mine n-ai ce căuta. Dacă restul familiei nu-ți zice nimic, eu nu vreau să-mi răscolești prin foile cu versuri sau să-mi strici CD-urile. Ori cine știe ce altă obrăznicie poți face.

Pleca trist, fără să spună nimic.

– Lasă-l, mamă, că nu face trăznăi, încercam să-l înduplec.

– Nu, nu și nu, îmi răspundea hotărât. Destul îi căutați voi în coarne.

Se uita la mine, bucuros că îi iau apărarea. Numai că nu pricepea de ce acolo îi este interzis. Nici când Vlad pleca la școală sau la prieteni nu avea mai mult noroc. Băiatul își închidea bine ușa. Nici noi n-aveam prea des acces în spațiul lui, îi plăcea să-și facă singur ordine. Și era ordonat, în camera lui era chiar mai curat decât în restul casei. Iar dacă voia intimitate, ce rost avea să nu i-o oferim?

Într-o zi am apărut acasă cam în același timp. Noi doi de la serviciu, Vlad și Olimpia de la școală. Micuțul rămăsese singur în casă. Probabil dormea, nu ne-a auzit. Ne-am bulucit cu toții pe hol, flămânzi și obosiți. Noi, maturii, am rămas în bucătărie să aranjăm cumpărăturile, copii s-au retras în camerele lor, urmând să ne reunim la masă.

Și unde nu am auzit un urlet care m-a băgat în toate boalele:

– Mamaaaa? Vino imediat.

– Doamne, ce s-o fi întâmplat?, am apucat să spun, în timp ce fugeam spre camera băiatului, de unde se auzise strigătul.

În mijloc, dar chiar în mijloc (ziceai că trasase cu rigla diagonalele), era un căcat mare. Pompos, așezat artistic pe mochetă, de parcă îl desenase cineva. Contrasta puternic cu mocheta bleu ciel. Alături, el. Micuțul nostru. Stătea în poziția șezând, cu labele perfect aliniate în față. Urechile îi erau și mai clăpăuge ca de obicei. Ținea capul sus, mândru, uitându-se sfidător la Vlad, care nu mai avea glas – se înnecase de nervi. Eu oscilam între a-i ostoi supărarea copilului și a muri de râs. Nu făcuse niciodată în casă, se ținea până veneam noi acasă sau făcea pe balcon, într-o lădiță cu nisip. Până la urmă râsul a învins. Și nu știu cum, mi s-a părut că și cockerul nostru dădea să râdă: ”Na, mă, am avut răbdare să uiți blestemata de ușă deschisă. Nu mă lași la tine în cameră? Ei bine, acum ți-am copt-o!”

Categorii:Uncategorized