Într-o zi intră un tinerel în birou. Să fi avut 25 spre 30 de ani. Cam șmecheraș după chip și port. Blugi de firmă, rupți în zeci de locuri, un tricou negru, mulat cât să i se vadă mușchii lucrați. Părul dat din belșug cu gel și o privire aruncată furiș pe sub gene, de parcă ar avea ceva de ascuns. Zornăie cheile de la mașină. Nu dă bună – ziua, începe direct, cu o mână înfiptă în șold.

– Tu ești notarul?

– Da.

– Vreau să-mi faci o donație.

Îl iau și eu la per-tu. Cu toate că primul impuls e să-l dau afară pentru insolență.

– Donezi sau primești o donație?

– Primesc. O casă.

– Foarte frumos. De la cine?

– De la mama.

– E în vârstă?

– E ceva, dar o voi întreține eu când o fi babă.

”Hmm.” Opresc cuvintele care-mi stau pe buze. ”Femeie, fără idei preconcepute.” Îi cer actele. Îmi dă o plasă cu o grămadă de hârtii, trântite neglijent. Le iau la puricat și, printre ele, găsesc câteva internări ale mamei. La Spitalul 9. Cu un diagnostic cât Everestul. Nici nu-mi trebuie cunoștințe medicale ca să observ că, după fișa medicală, n-ar fi avut voie nici să-și scrie numele de una singură, neasistată, sau să umble liberă.

– Tinere, ai o problemă. Mama ta are probleme neurologice grave, nu poate semna acte notariale. E nevoie de un aviz special de la IML din care să rezulte că are discernământ. Adică, explic privirii lui care-mi spune că n-a priceput nimic, ai neviue de un act de la medicii specialiști care să confirme că mama este în toate facultățile mintale și poate semna. Acum ai…

Nu mă lasă să continui.

– Doamnă, nu-s reale internările. Doar nu credeați că mama-i nebună. Am dus-o acolo așa, ca să o scot la pensie. Era cel mai ușor traseu pentru că n-are încă vârsta. Și, cu pensia asta, nu mi-a mai stat nici mie pe cap cu bani de mâncare, medicamente sau vitamine. S-a descurcat.

Ridic o sprînceană. Hmm-ul fusese corect. Mă hotărăsc să-l bag în ceață.

– Ca să intri în posesia casei prin donație ai o singură variantă. La ce diagnostic are, cred că nici mama medicilor n-ar da aviz că-i normală. Așa zic eu însă tu poți încerca.

– Nu, e greu la IML, știu de la un prieten. Nu se poate altfel?

Îl fixez, foarte serioasă.

– Am o soluție.

Ciulește urechile.

– Ascult.

Continui, afișând cel mai mare zâmbet din lume.

– Te duci la parchet. La procuror, îi explic pe limba lui, și îi spui că tu ai aranjat să stea la Spitalul 9, pe motiv că-i dementă dar că ea e foarte sănătoasă, n-are nimic cu capul. Că ai făcut asta pentru pensie. Îi dai în gât și pe cei care te-au ajutat. E adevărat că ai să stai puțin la mititica însă, atunci când ai să ieși, vei fi proprietarul casei. Ce zici?

N-am mai auzit răspunsul. Dacă o fi fost. Poate doar varul care a căzut de pe pereți, cutremurat de furia cu care se închidea ușa, să știe.

Categorii:Uncategorized