Vlad a fost, mai înainte de a fi poet, un copil. Un adolescent năbădăios și vesel care se lua la trântă cu viața. Care iubea cu bucurie întreagă, izvorâtă din cei optsprezece ani. Care se distra cu prietenii de vârsta lui, fără grija zilei de mâine sau decepții uriașe.

Ca mamă i-am citit poeziile pe măsură ce le-a creionat și, indiferent de emoțiile adânci pe care le simțeam citind cuvintele așternute pe foaie, n-am vrut să aud, n-am vrut să văd filosofia tragică care-l măcina în interior. Copilul meu nu putea fi atât de trist când clipele lui, una câte una, erau atât de vesele! Nelămurit, am simțit că e o bătălie în el, o luptă surdă între veselie și tristețe, atunci când adolescentul, ce râdea din orice fleac, a vrut să se sinucidă din dragoste. Atunci am intuit, cutremurată, că versurile nu sunt numai fantezie de poet, că nu…