ÎNTR-UN TREN DE NOAPTE


lili1994, august. O vară atât de înnăbușitoare încât tocurile se înfigeau în străzile care clocoteau sub tălpi, rămânând prizonierele unui asfalt cleios ca o plastilină. Plecam cu un tren de noapte la București. Nu trecuse multă vreme de când luasem concursul de jurist la Direcția Regională Vamală Iași (susținut tot în capitală) și mă reîntorceam ca să semnez  contractul de muncă.

Nici vorbă să-mi iau bilet la vagonul de dormit. Profesor și mamă singură cu doi copii, de unde bani? Salariul de profesor era o glumă sinistră. Da’ parcă nici la clasa a doua nu aș fi călătorit. Îmbrăcată elegant, într-un deux-pieces subțire și o pereche de sandale albe cu tocuri, parfumată și coafată, plecam pregătită să fac impresie bună. Așa că, mai oftând, mai suspinând, uitându-mă cu regret la banii pe care i-am scos din portofel, am luat un bilet la clasa I. Erau compartimente pe atunci.

Înăuntru, un tânăr de vreo 20 de ani. Ciudat, extrem de ciudat. Înalt și deșirat, tuns într-un fel nemaiîntâlnit, băiatul mi-a ridicat o sprânceană (ras la spate și pe lângă urechi, avea o calotă rotundă de păr în jurul creștetului, cu un breton minuscuc, nu mai mult de un centimetru,  pe frunte). Era îmbrăcat într-un tricou negru  – cu moartea desenată pe el  – și o pereche de blugi care păreau rufoși. Avea o figură atât de înspăimântătoare încât aș fi luat-o la sănătoasa. Mi-am stăpânit cu greu teama: ”Seamănă a pușcăriaș”.  Sus atârnase un rucsac uriaș căruia-i plezneau ațele, așa era de burdușit.

Cu speranța că poate va mai apărea vreo persoană până la plecarea trenului, mi-am strâns poșeta în brațe, aruncându-i priviri furișe. Tânărul nici nu mă băga în seamă dar nepăsarea lui nu diminua starea de frică. ”Doamne, dacă mă atacă, măcar să nu mă mutileze. Bani mulți oricum nu am. Însă dacă mi-i ia pe toți, cu ce mama dracului mă întorc acasă, că nu cunosc pe nimeni în București care să mă împrumute?”

Trenul s-a urnit din gară scârțâind lugubru, spre disperarea mea. Nimeni n-a mai călcat pragul compartimentului nostru și, din puțina vânzoleală de pe hol, am realizat că alături este la fel. Un tren mai mult gol alerga pe șinele care scoteau scântei. ”Na, am picat în ghearele nenorocitului. Oare să-i spun Nașului că mi-e frică de pușcăriaș?”

Cu gânduri din ce în ce mai sumbre, vreo jumătate de drum a trecut. Nașul a apărut să ne controleze biletele dar n-am îndrăznit să-i vorbesc, n-aveam nici o dovadă că tânărul e periculos. Eu molfăiam pagina unui Rebus, fără să înțeleg nimic din ce fac, cu nervii întinși la maxim. Mi-am scos din geantă și o carte, încercând să mă concentrez asupra cuvintelor. Degeaba, parcă eram un copil prost care abia învățase să citească. El se uita într-una pe geam, de parcă ar fi putut să deslușească ceva în întunericul ce se întindea dincolo de geam. În tavan pâlpâia un bec chior, iar în lumina lui difuză figura din fața mea părea și mai fioroasă, umbrele făceau colțuri în pomeții obrazului și la gură. În afară de un ”Bună ziua” pe care-l dădusem la intrarea în compartiment și de un mormăit de răspuns din partea lui, nu ne adresasem nici un cuvânt.

– Mai citiți?, a întrebat la un moment când închisesem cartea, rezemând-o alături. Întorsese spre mine niște ochi uriași, verzi, care mă fixau jucăuș.

– De ce?, am răspuns tot cu o întrebare, începând să tremur. ”Ăsta vrea să mă omoare pe întuneric.”

– Aș fi vrut să dorm. Însă nu-i nimic, pot să încerc și cu lumina aprinsă.

N-am mai răspuns, deschizând din nou cartea, chiar dacă nu citeam nimic. Mă uitam pe ea ca vițelul la poartă nouă. Tânărul a închis ochii pentru un sfert de oră apoi i-a deschis, îndreptându-i din nou către mine.

– Nu pot dormi. Însă nu-i din cauza becului, nu vă faceți griji, puteți citi. Sunt emoționat.

– Emoționat?, am bâiguit, încercând să-mi aduc aminte din cărțile polițiste dacă un criminal e emoționat înainte de a-și ucide victima.

– E prima dată când plec din țară. Am bătut atâtea drumuri la București ca să obțin vizele de pe pașaport pentru toate țările pe care vreau să le văd și n-am avut nici o emoție. Iar acum, când chiar plec, mă simt ca un copil în fața unei jucării dorite, cu care nu mai vrea să se joace ca să nu se strice.

Am ciulit urechile. Limbajul mă punea în gardă că în fața mea nu era un golan și cu atât mai puțin un pușcăriaș. Frica a dispărut ca și cum n-ar fi fost. Și am aflat că este catolic, că aceea este o tunsoare tipică pentru studenții la facultatea de teologie catolică și că pleca pentru două luni să vadă lumea. Prin grija bisericii, urmând să fie cazat din parohie în parohie. Biserica română nu-i asigurase decât bani de bilete  – cu trenul sau  autobuzul – dintr-o țară în alta și oportunitatea de a sta la parohiile confraților din alte țări. De mâncat avea să mănânce unde avea să doarmă, preoții asigurându-i și câte un pachețel de merinde până la destinația viitoare.

– Pentru bani de muzee am muncit vara trecută pe litoral.

– Ce frumos! Bravo. Și eu care credeam că ești un pușcăriaș care vrea să mă jefuiască, i-am mărturisit zâmbindu-i.

Până la București am râs și am glumit, povestind câte în lună și stele. Își aducea aminte din când în când de spaima mea și-l bufnea râsul.

– Așa, deci, pușcăriaș? Doamnă, sunteți comică. Abia aștept să-i spun duhovnicului meu că aventura mea prin lume a început încă din tren. Tunsoarea mea seamănă cu a unui …nu, nu mai pot de râs. Ha, ha, ha!



Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

%d blogeri au apreciat asta: