E dimineață și globul de aur răsare timid dintr-un orizont îndepărtat, acoperindu-te cu praf de lumină. Sunt încă amorțită de noapte, de vis. Mă simt pierdută privind în această zare a nicăieriului. Stau nemișcată, cu genele tremurânde a somn, privind într-un prezent agățat în incertitudinea răsăritului. Vântul îmi șfichiuie răcoros obrajii. Lăcrimez uitându-mă la valurile tale înspumate care mor, șoptindu tainic o poveste despre nemurire, numai de ele știută.

Acum, devreme, cât încă ești la fel de somnoroasă ca și mine, îți spun un secret pe care sper să-l uiți. Te iubesc chiar dacă mă doare. Te iubesc ca pe un călău pe care îl ador și îl urăsc deopotrivă. Ești esența sentimentului de neputință care mă macină, al reîntoarcerii în același punct absurd, din nou și din nou altul și totuși același dintâi. În fiecare clipă mi-e dor de tine și te blestem că mi-e dor. Sângerez în momentele…