ROCHIA, PĂLĂRIILE ȘI LINA


lilica suceava Imagini colorate se deruleau ca un film prin fața ochilor Dianei, cocoțată pe scaunul stomatologului. Avea inima cât un purice. Îi era atât de frică de bormașina care urma să urle în timp ce-i pilea dinții, încât, ca să nu audă scrâșnetul aparatului, se chinuia să se afunde într-o poveste hazlie. A închis strâns ochii, lăsându-se pe mâna priceputului medic, și dincolo de iris i-a apărut Lina. Apoi a apărut și doamna Nicoleta, măiastra la care-și croia rochiile în studenție. Răsturnată pe scaunul de tortură, imaginile au început să prindă contur, una după alta. ”Oare cum am ajuns pentru prima dată la croitoreasă și cine m-a trimis? Aha, da. Ha, ha, și Lina…”

* * *

Studentă în ultimul an, Diana avea neapărată nevoie de o croitoreasă bună. Nu-i trebuise niciuna până atunci; blugii, câteva tricouri și pulovere îi erau suficiente. Acum însă ardea. Se mărita Victoria, urma să fie mare bairam mare iar ea – singura soră a miresei – avea ambiția să fie scoasă din cutie, cu toate că era vorba doar de o simplă stare civilă. Era musai o ținută festivă și elegantă pentru că ceremonia se continua cu o petrecere în familie. Și, cum nu-i plăcuseră niciodată rochiile ”de-a gata”, terorizată să nu se îmbrace identic cu o altă invitată, a luat Iașiul la picior sperând să găsească un material din care specialista în croitorie să-i croiască o ținută de vis.
Nu era însă chiar atât de simplu să-și îndeplinească dorința, magazinele erau goale sau umplute cu materiale urâte, din stambă. A vrut chiar să și renunțe, întrucât i se umflaseră cumplit picioarele, când a descoperit într-un magazin obscur, într-un cartier muncitoresc, un material care a cucerit-o. O mătase grea și plină, de o culoare adorabilă: un orange cu impresiuni de acceași culoare. Alături, un alt material minunat îi făcea cu ochiul, invitând-o să-l ia acasă. O broderie fină și delicată, albă, cum nu mai văzuse decât în filmele vechi. Nu știa ce să facă, le adora pe amândouă. ”La care să renunț?” Într-un final a ales ca orice femeie: a cerut vânzătoarei să-i taie o bucată mare și dintr-unul și din celălalt material. Norocul că era ”plină” de bani. După o jumătate de an în care studenților bursieri li se lungiseră urechile de atâtea amânări venite dintre decanat, fuseseră anunțați că-și pot ridica toți banii din urmă.

– Uau!, a exclamat Diana dansând prin cameră, pot să-mi fac de cap. La fix au venit. Sunt o fată bogată, îmi pot permite să mă joc cu ținuta pe care mi-o doresc pentru petrecerea din aprilie. Și na!, o singură soră am, nu pot merge îmbrăcată oricum.

– Da’ n-ai rochia de la starea ta civilă?, a întrebat-o Maria, o colegă curioasă.

– Aia? Nu, nu și nu! O știu toți invitații Victoriei, au fost și la mine.

– Croitorească ai?

– Nu, n-am. Pe a mea a adus-o el, de peste mări și țări. Văd eu, oi găsi vreuna. Acum, mă bucur că am bani, pot să hălăduiesc prin târg după un material.

– Îți dau eu una. E trăznet. Cam …tra-la-la, însă coase dumnezeiește.

– Vreauu. Dă-mi numărul și adresa acum, să nu uităm.
”Ciudat.” Cu lumina de la lampa stomatologului în ochi, Diana zâmbea. Realizase că nu-și pusese niciodată problema să ceară bani de la iubitul ei soț sau să se împrumute de la vreo colegă, până la întoarcerea din voiaj a marinarului cu care se căsătorise de numai două luni.

 * * *

Urcând Copoul, cu materialele strânse sub braț ca pe o comoară, fata nici n-a observat că natura se îmbrăcase într-o primăvară superbă, venită destul de devreme. Copacii musteau de frunze proaspete – de un verde crud – și de flori albe, printre care zburau fluturi colorați și albine harnice. Era concentrată, încercând să hotărască ce să ceară croitoresei. Dimineață căutase înfrigurată un material, acum avea două și nu știa ce să facă cu ele. Oameni grăbiți treceau pe lângă tânăra subțirică care pășea agale, privind cu ochii minții la zecile de modele de rochii care alergau în jurul ei. Aproape de cămin a zâmbit din nou, găsise rezolvarea: avea să combine cele două materiale. Modelul din cap era simplu, fără farafastâcuri: o rochie scurtă, pe talie și până la genunchi  – croită din mătasea plină,  iar sus, la umeri, o platcă din broderia delicată. ”Mda, slabă imaginație ai, fată!”

Nu mai fusese până atunci la croitoreasa despre care aflase că este extraordinară. Avea, însă, în traista atârnată pe umăr, bilețelul dat de Maria. Femeia stătea într-un bloc vechi, foarte aproape de complexul studențesc și Diana s-a hotărât pe loc, n-a mai cotit spre cămin, a plecat întins la adresa scrisă pe hârtia mototolită, dând naibii cursurile și seminariile. Cel mai important lucru, în acel moment, era rochia pe care o vedea aievea îmbrăcându-i trupul.

Absorbită de modelele din cap, fata a urcat scările până la etajul doi al unei clădiri coșcovite și s-a trezit în fața soneriei. A apăsat timidă, ”Acu’-i acu’!”, pe un buton, deasupra căruia scria cu litere strâmbe: ”Doamna Nicoleta, modistă.”
Țârrrrrr! Soneria s-a auzit spart.
– Liina?, a auzit o voce de femeie, caldă dar și aspră în același timp.
– Șhîi, duoamî?, i-a răspuns o altă voce, groasă și dogită, care a făcut-o să chicotească.
– Lina dragă, sună cineva! Tu nu auzi? Vocea catifelată insista.
– Șhî șî dacî sună? Cea dogită, bolborosind cuvintele ca dintr-un butoi, nu se lăsa mai prejos. Stând cuminte în fața ușii, Diana se abținea din greu să nu râdă. ”Unde naiba ai nimerit, fată?”
– Cum ”șî”?  Lina!, așa te-am educat eu? Vezi cine e, dragă!
– Ghinî, duamnî. Iaca mă duc, șhi așă grabî?

Pași târșâiți, care făceau un zgomot de frunze veștede călcate de două picioare obosite, s-au apropiat încet de ușa masivă înspre care fata ațintise privirile, curioasă să vadă cum arată posesoarea limbajului delicios. ”Sper că nu-i asta croitoreasa!”, s-a rugat fierbinte, când ușa s-a deschis.

De cealaltă parte a pragului s-a proțăpit cu mâinile în șolduri un chip măsliniu, cu un nas mare și borcănat, proprietatea personală al unei țigănci bătrâne, cu părul negru ca noaptea, pus pe zeci de moațe făcute din hârtie. Îmbăcată într-un capot de satin roz  – lung până la glezne – care scotea în evidență un trup gros și îndesat, cu o dantelă complicat aranjată la mâneci și poale și cu papuci de mătase tot roz în picioare, cea numită de vocea catifelată Lina o poftea în casă. Fata se uita la ea, chinuindu-se să dea drumul unui hohot de râs. Arăta ca o paiață.
– Intrîi, bre, măi răpidî, că ni baji muștî în casî, a tras-o țiganca de mânecă, împingând-o fără menajamente în apartament. Pe holul strâmt de la intrare a întâmpinat-o un cuier sofisticat, care sugera un copac cu crengi, construit din lemn de nuc, prin care se vedeau sute de găuri de carii.
– Cine este, Lina dragă?, a auzit, din nou, glasul nevăzut al celeilalte femei. Vocea, suavă și melodioasă, venea dintr-o cameră situată în dreapta holului.
– Da’ șhi, io-s jăndar sî ștîiu? Cre’cî ti cautî pî matalî, cî pî mini n-are șhini, a răspuns răstit oacheșa.
– Bună ziua, m-a trimis o colegă, doamnă. Maria, o studentă de la filosofie care a mai lucrat haine la dumneavoastră. Tot pentru o rochie am venit și eu, s-a prezentat Diana de pe hol, jenată să înainteze.
– Poftește, poftește!, a auzit din nou vocea și, împinsă de la spate de Lina, a pășit de pe holul smiumbrit într-o sufragerie luminoasă.
Pe un fotoliu vechi, cu mânere sculptate de mâini de artist, dar cu țesătura roasă de molii, stătea tolănită o femeie, cam de aceeași vârstă cu Lina. Diferența dintre ele era, însă, uimitoare. Cu fața luminos de albă și ochii mari, albaștri și sclipitori ca stelele, femeia care s-a ridicat să dea mâna era o doamnă în adevăratul sens al cuvântului, așa cum își  imaginase Diana cuconițețe de modă veche. Un aer princiar plutea în jurul ei, chiar dacă neglijeul de mătase – care-i drapa trupul plinuț – era uzat la mâneci iar culoarea, cândva un verde perlat, își pierduse din strălucire de la atâtea spălături.
Puse alături, cele două îți creau impresia de zi și noapte.
– Te rog, domnișoară, să mă ierți pentru Lina. E menajera mea și nu le are deloc cu politețurile. Doamna își cerea scuze în numele femeii oacheșe. ”E culmea. Cum să-i spun că nu-i nevoie, pe mine m-a distrat Lina la maxim” se gândea Diana.

– Nu aveți de ce să vă cereți scuze.
– Da’ di șhi, duamnî, șhi naiba am mai facut?, s-a zburlit menajera la stăpână, neînțelegând de ce-i certată.
– Vezi, Lina, vezi?! Te mai și întrebi de ce…Nu te poți abține nici în fața musafirilor. De câte ori ți-am spus că atunci când te strig, trebuie să-mi spui: ”Ce doriți, doamnă” sau ”Poftiți, doamnă”? Tu…
– Păi șî io nu așă zîc? Femeia se holba la stăpână cu o privire idioată, semn că nu pricepuse nimic.
– ”Șhi, duoamî”, așa zici, nu cum vreau eu, Lina dragă.
– Șhî șhi, nu-i tot acîia? Moftoroasî mai ești cucoanî!
Menajera nu s-a dat bătută și a tot bombănit până când a învins; croitoreasa a dat din mână a lehamite și, cu un gest scurt, a expediat-o la bucătărie. Tânăra urmărise cearta cu zâmbetul pe buze și numai educația a oprit-o să nu râdă ca o proastă. Femeile erau două figure rare, parcă asista la o scenă comică dintr-o piesă de teatru.
”Duamna”, cum o apela Lina, a invitat-o pe un fotoliu, aruncând neglijent pe o canapea –  așezată într-un alt colț, vrafurile de materiale care zăceau acolo, unele peste altele. Apoi a obligat-o să bea o cafea într-o ceașcă minusculă, cât un degetar. Diana s-a uitat cu admirație la ceșcuța din porțelan vechi, marcată de o dungă aurie. Îi dădea târcoale un miros din copilărie. Mai văzuse asemenea cești pe vremuri, în casa bunicilor.

Nu era atât de simplu să treacă la subiectul ”rochie”.
– Știi de când o am pe Lina la mine, domnișoară? Avea 16 ani când am adus-o de la țară și nici eu nu eram cu mult mai mare decât ea. Atâta doar că eram deja măritată, femeie la casa mea. Am luat o sălbatică și, în  toți anii ăștia, m-am străduit din răsputeri să fac din ea o doamnă. Nimic nu s-a prins, a rămas tot o țărancă needucată, fix ca atunci când mi-a călcat prima dată pragul.
Vorbind femeia clătina din cap în vreme ce Lina, ițindu-și capul plin de moațe caraghioase, bombănea din ușa bucătăriei cuvinte numai de ea înțelese. Diana se abținea din greu să nu-i răspundă că nici nu avea cum, Lina nu avea nici pe departe stofă din care ai fi putut șlefui o cuconiță. Asculta povestea croitoresei, înveselită de strâmbăturile Linei, pe care o zărea cu coada ochiului.
Doamna, care sorbea cu delicatețe din ceașcă, îi povestea plină de mândrie că fusese cineva. Nevastă de ștab cu funcție mare în partidul comunist, fusese cerută în căsătorie încă de pe băncile liceului. Nu muncise nici o zi, după ce se măritase. Bărbatul, un mascul care considera nevasta ca pe o proprietate, o ținuse acasă, în siguranță.
– N-a vrut să mă lase să lucrez, e singurul lucru pe care am a-l reproșa, Dumnezeu să îl ierte, s-a confesat oftând.
– De ce, doamna Nicoleta?
– Era foarte gelos, nu suporta privirile admirative pe care mi le adresau bărbații. Am fost o femeie frumoasă, domnișoară și domnului meu îi era frică să nu mă dorească un altul, mai chipeș decât el. Am suferit mult atunci, stăteam acasă ca o păpușă, așteptând să se întoarcă dumnealui de la ședințe sau din deplasări. Mi-am alinat singurătatea cu Lina.
–  Sunteți și acum foarte frumoasă.

– Ehei, am șaptezeci de ani. Să mă fi văzut la douăzeci, o zvârlugă cu ochi mari, albaștri, care băgau bărbații în boale.

– V-a fost greu mai mult închisă între patru pereți?

– Da, mi-a fost, chiar dacă el mă adora și s-a străduit din răsputeri să nu-mi lipsească nimic. Numai că mie îmi lipsea libertatea.

– Vă cred.

– Murem să mă plimb prin Copou sau să dau o raită pe la magazine. El era prea rar liber, ca să mă însoțească. Dar mai ales muream să croiesc haine pentru femei, e o pasiune de pe vremea când eram copilă, moștenită de la bunica, o modistă vestită din târg.

– Chiar voiam să vă întreb cum și când v-ați apucat de croitorie.
– Târziu, numai la moartea lui. M-a lăsat singură, mult prea devreme, la numai zece ani de căsătorie, după un accident stupid de mașină. În primele săptămâni am fost buimacă, neștiind ce să fac, cum să mă descurc fără el. O aveam pe Lina, însă nu-mi era suficient. Într-o zi m-am trezit hotărâtă: venise momentul să-mi împlinesc visul. Moștenisem de pe urma lui niște bănuți și o pensie frumoasă așa că, la puțin timp după înmormântare, am frunzărit ziarele și am tresărit. Găsisem. Cineva vindea o mașină de cusut Singer.

– V-a fost mai ușor după asta, nu? Aveați ceva de făcut.

– O, da. Nu mai mă simțeam singură, eram împreună cu ținutele pe care le desenasem de atâtea ori. Croitoria mi-a umplut viața, m-a împlinit mai mult decât sperasem. Diana asculta povestea, uitându-se pe furiș prin cameră. Toată sufrageria era plină de materiale aruncate de–a valma pe pat, pe fotolii, pe dulapuri. Însă tocmai această neglijență dădea croitoresei un farmec aparte.

După ce frânturi de viață au fost murmurate între două înghițituri de cafea și sprâncenele stufoase ridicate în ușa bucătăriei, a venit și rândul materialelor pe care Diana le strângea, încă, sub braț. Rochia imaginată a luat drumul gunoiului: ”Nu și nu. Nu ți se potrivește”. Maiestoasa doamnă a strâmbat din nas și a convins-o să se lase pe mâna ei, cerându-i încredere deplină, jurându-i că ce avea să iasă de sub mâinile ei urma să fie cu mult mai deosebit decât propunerea ei simplă. Modelul visat nu mergea cu înălțimea, umerii, ochii, lungimea picioarelor, cu genul de petrecere la care urma să participe. Diana se uita la ea cu ochii mari, nu știuse că o haină ține cont de atâtea variabile.

N-a greșit lăsându-se pe mâna ei, modelul inventat de talentata croitoreasă a fost, într-adevăr, unicat. Croise ceva de vis, o combinație între cele două materiale care a lăsat-o mască. Aparent, un simplu deux pieces, făcut din mătasea plină. Bluza însă, încheiată la spate cu un nasture sidefiu și un fermoar ascuns pe lateral, era croită strâns pe talie și avea un guler mic și rotund – ca o tunică – urmat de un jabou complicat și două brizbrizuri delicate la mâneci, toate din dantela albă. La umeri ca și în dreptul sânilor – pornind de la umăr și până în talie – făcuse o dublură fin tighelită din materialul orange, ca niște aripi mici. Frusta era tronconică, până la mijlolcul genunchiului, scoțându-i în evidență picioarele, cu același dublaj tighelit, situat pe picior, în continuarea celui de la bluză. Un model pe care nu-l mai văzuse nicăieri, însă terminat greu, după multe probe, printre povești, sfaturi de viață și cafele dulci băute în același degetar.

De câte ori mergea la probe, cel mai tare o amuza Lina. Rămăsese la fel de needucată, ”fără leac”- cum îi plăcea croitoresei să o alinte – iar certurile domestice dintre ele, pline de iubire și de dojană, o fermecaseră. Dincolo de bombăneli, ghiceai între ele o tandrețe care nu putea fi exprimată în cuvinte.
Doamna Nicoleta era și consilier marital, nu numai croitoreasă. A ținut să o învețe o grămadă de lucruri. Îi șoptea ca o taină că, indiferent cât va fi de bogată sau de săracă, în fiecare primăvară și toamnă să dea de pomană toate hainele, obligându-și bărbatul să-i cumpere altele.
– Trebuie să fii permanent alta pentru el, domnișoară. Așa se ține un bărbat, uită-te bine la ce-ți spun, șoșotea cu vocea joasă. Ascultă-mă, știu ce zic!
În afară de rochii, fuste și bluze, croitoreasa mai avea o pasiune: pălăriile. Exista în casă un dulap uriaș, plin ochi cu pălării. Pălării de fetru de toamnă, de mătase numai bune pentru o zi călduroasă de vară, unele cu flori de câmp, altele cu boruri largi  – înconjurate de eșarfe fine din mătase. O avere strânsă cu migală, formată din pălării de toate culorile, mărimile și modelele. Doamna le mângâia ca pe niște copii, ștergându-le de praf, cu toate că nu mai avea nevoie de ele; de ani buni nu ieșise din casă, chinuită de o artroză severă.
Iubirea ei pentru pălării, modul în care povestea despre ele ca și cum ar fi avut viață, au făcut-o pe Diana să le adore. A cumpărat câteva și nu mult a lipsit să le și poarte, cu toate că nu mai erau la modă. Până când…
Într-o zi, din primăvara aceluiași an, a ieșit la plimbare cu Monica, prietena ei. În timp ce traversau agale pe trecerea de pietoni de la Biblioteca Eminescu, Diana a zărit o apariție stranie. O doamnă, mult prea elegantă pentru o zi obișnuită,  mergea cu pași sprințari pe trotuarul de vis-a-vis.
– Monica, fii atentă ce mișto e tipa.
– N-am ce zice, e la patru ace.
O vedeau numai din spate, însă femeia le lăsase cu gura căscată. Purta un pardesiu de stofă roșie, cambrat pe talie, lung până la jumătatea genunchiului, cu un guler tunică, în jurul căruia încolăcise o eșarfă albă de mătase, un capăt fluturându-i romantic pe spate. Cizmele albe, scurte, se asortau perfect cu eșarfa iar în cap o pălărie de fetru roșie desăvârșea ținuta cuconiței.
– Hai să ne grăbim s-o vedem și din față, a propus Monica. Trebuie să fie o doamnă în vârstă, de modă veche. Parcă-i dintr-o carte cu domnițe, arată bestial.
– Hai!, a grăbit și Diana pasul.
Din lateral, au ajuns să privească fața femeii elegante. Pe Diana a izbit-o un nas mare cât un borcan de murături și o față oacheșă. De sub pălărie ieșea un păr negru ca abanosul, așezat în cârlionți rătăciți, zburătăciți de un vânt obraznic. Fata a făcut un pas în spate, s-a așezat direct pe caldarâm și a început să râdă sughițat, atrăgând privirile trecătorilor.
– Ce-ai, băi, ai înnebunit?!
– Nu. E… e Lina. Doamna elegantă e Lina. Țiganca, mă, menajera croitoresei mele.

* * *

– Nu-mi vine să cred, doamnă Diana, azi ați fost o pacientă foarte răbdătoare. Ați zâmbit tot timpul cât v-am pilit dinții, i-a spus medical, invitând-o să coboare de pe scaun.

 



Categorii:Uncategorized

3 replies

  1. Frumoase amintiri, Doamna Lili! ( Sunt convins că asta sunt!) Felicitări sincere!
    P.S. Mulți ani „m-am vînturat” și eu prin Copou, Poate chiar in aceiași periodă în care se întîmplau cele din povesstire. O voi republica, cu voia dumneavoastră, pe site-ul meu!

Trackbacks

  1. ROCHIA, PĂLĂRIILE ȘI LINA – Justiție Oarbă – Carte Librageorged

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

%d blogeri au apreciat asta: