DINCOLO DE ETICHETE


lilica suceavaHălăduise toată vara prin sat, ba mergând cu caprele pe deal, ba la fâneață sau în pădure după bureți. La capătul unei uliți strâmte, bătută în piatră de râu care se asorta din loc în loc cu dâre de pămînt și cobora abrupt către lacul Bicaz, casa bunicilor abia se zărea printre copacii înalți. Mică, construită din lemn, cu pereți umpluți cu pământ și paie, era acoperită cu țiglă înnegrită de mușchi. În bucătărie mirosea a mere coapte și a gutui. Sobele de lut, văruite cu sfințenie în fiecare an într-un albastru sineliu, aveau în dotare o rolă din tablă, în care se coceau seara dovleci sau semințe dar și minunații cartofi – tăiați în felii mari și rotunde, peste care se presăra sare. Câteodată, când bunica n-avea prea mult fân de strâns, îl alinta cu o învîrtită cu zahăr coaptă tot în rolă, care se lipea de degete. Tavanul era atât de jos iar ușile de la intrare atât de scunde și de înguste, încât chiar și Vasilică trăia cu impresia că, dacă nu se apleacă, va da cu capul de prag. Stând în pridvorul de scânduri scorojite, băiatul sorbea dintr-o cană de lapte proaspăt muls și privea în zare, lăsând o carte să-i cadă pe genunchi. Rămăsese prizonierul unui plâns care îi înnegura fruntea: „O fi frumos însă vine școala. Iar Costi…”

Era început de septembrie și în fața lui se depăna o poveste. Ochii băiețelului înregistrau imaginile fără să le vadă. O minge uriașă se rostogolea încet și, scăldând Ceahlăul înroșit de culorile toamnei, îmbrăca muntele cu o hlamidă strălucitoare. Năzdrăvanul săgeta umbre lungi peste lac, într-o rătăcire ce crea senzația unui al doilea soare născut din adâncuri. Reflexele brazilor verzi, amestecate cu săgețile luminoase și roșii, păreau vrăjitorii dintr-o lume de basm. Globul se stingea alene între asfințit și lac, acoperind de umbre misterioase vârful de munte de dincolo de întinderea de apă care părea nerăbdătoare să ațipească odată cu înserarea. ”Of!”, bolborosi. O voce caldă îi întrerupse șirul gândurilor.

– Vasilică, să-ți pregătești rucsăcelul, maică! Mâine vine taică-tu să te ia acasă.

– Mda, vine, mormăi, mare fericire. Ce să zic, din nou la școală. Tot cu Costi, George și ăilalți. Bunica Paraschiva îl scrută: „Ce-o avea copilul ăsta de-i mereu trist? Cu ce l-o supăra Costi, de care vorbește numai cu obidă?”

– Maică, lasă supărările, tu vezi ce frumos apus de soare?

– Mda, murmură iar, reîntorcându-se la imaginea primei zile de școală în care prietenii lui aveau să vină îmbrăcați cu blugi luați din magazine scumpe, hohotind batjocoritor la vederea pantalonilor lui ieftini. În cap, vocea lui Costi răsună batjocoritor: ”Ce, mă sărăntocule, iar te-o îmbrăcat mă-ta cu vechituri din piață?”

Bunica Paraschiva, o femeie slabă și mărunțică, cu părul înspicat, avea spatele bolnav. Mergea ținându-se cu ambele mâini de șale, mai cu seamă când suia drumeagul care ducea în strada mare, de cele mai multe ori fiind nevoită să se ajute de un băț. Ofta în șoaptă, să nu o audă bărbatul și nepotul. Mirosea a fân proaspăt cosit iar ochii blânzi purtau în ei supușenia celor plecați, ce-și trăiseră existența fără să se jelească.

Bunicul Costică, pe vremuri șofer de camion la o fabrică din Bicaz, încercase toată vara să-și înveselească nepotul bosumflat. Fusese un bărbat falnic și o urmă din mândria de odinioară se mai păstra încă în mustața răsucită și în vorbele meșteșugite. „Nu mai am putere ca pe vremuri, Vasilică taică, că n-am mai fost la revizie de nu știu când. Bucșele scârțâie, jigloarele-s vechi, filtrele-s înfundate cu tutun. Iar de pompa de injecție, ce să mai zic? Abia mai împinge săraca”. Râdea pe sub mustăți în timp ce vorbea într-un limbaj numai de el știut . Bunica îl certa, mai mult alintându-l: „Nu-l asculta, puiule, vorbește în dodii. Așa îi el. Iar tu, moș nebun, nu mai împuia capul copilului cu poveștile tale de șofer răblăgit.”

”O, Doamne, dacă măcar o dată mi-ar cumpăra și mama o pereche de blugi din ăia de firmă!” se tângui fără glas, Vasilică, în timp ce bunica scotea dintr-o putinică de lemn o bucată de caș de oaie, păstrată la sare, iar bunicul aducea din pod o șiră de slănină. Mai cu voie mai fără de voie, băiatul a lăsat înserarea și supărările, molfăind cu poftă din bunătățile puse pe masă: caș și slănină, asortatate cu cartofi fierți – zdrobiți cu furculița, lângă o bucată de mămăligă caldă, învârtită pe foc cu făcălețul, și un castron de murături.

– Hai, hai, la culcare!, l-a îndemnat bunicul, răsucindu-și mustața cu degetele noduroase și aspre. Mâine dimineață pleci la drum. Apoi, cu școala… Ehe, clasa a treia e grea și  cine știe dacă te-or mai lăsa să stai la noi toată vacanța. Vasilică s-a lăsat învelit cu un alt oftat. Dormea în camera de bună, cea de la stradă, umplută cu perne și pilote până sus în tavan, printre care rătăceau fire de busuioc și levănțică.

– Bună dimineața, bine v-am găsit, l-a trezit, dis-de-dimineață, vocea tatălui. S-a sculat? În două ore plecăm, avem autobuzul.

– Nu, da-l scol acușica, mai lasă-l. Gheorghiță, da’ de ce-i așa de trist copilul vostru?

– Ei, mamă. Mofturi. E coleg cu niște copii de bani gata care au haine scumpe și îi aduc părinții cu mașina la școală. E unul, mai ales, venit de anul trecut. Taică-su are afaceri mari și băiatul își bate joc de toată lumea. Da’ ce să facem, să ne apucăm de furat? Muncim de dimineață până seara. Maria face tot ce poate; croșetează, împletește, însă vinde lucrușoarele mai mult pe nimic. Stă acasă ca să aibă grijă de el însă și dacă ar vrea să facă altceva, ce?, tot n-ar găsi de lucru. Trag și eu cât îi ziulica de lungă și tot degeaba, abia ne acoperim cheltuielile. De unde haine din care visează el?

– Știu, maică! Da-i tare supărat. Noroc că citește, toată vara s-a luat cu cărțile.

– Așa e, îi trist ca un om mare, a intervenit și bunicul.

– Credeți că nu văd? Că nu vreau să aibă tot ce au alții? Dar dacă nu se poate, nu se poate.

– Lasă, mamă, poate…Avem ceva și … nu ne-om duce chiar mâine.

– Mamă, nu! Sub nici o formă. Trebuie să înțeleagă că avem ce mulți n-au.

Vasilică a ciulit urechile, curios să audă și restul discuției din camera de alături, însă n-a mai deslușit nimic. Coborâseră tonul în șoaptă. ”Ce-o fi vrut, oare, să spună bunica?”, se întreba pe drum, privind pe geamul autobuzului. ”Și tata… Ce n-au alții?”

Cele câteva zile rămase până la începerea școlii au trecut ca fulgerul. Ceasul ticăia enervant. Ghiozdan, caiete, culori, toate s-au adunat pe masa veche, înghesuită într-un colț al bucătăriei. Numai în piața de haine nu fuseseră. ”Oare au de gând să mă trimită cu blugii vechi de anul trecut? După ce că sunt vai de capul lor, luați din piață, nici măcar n-or să fie noi. Mi-au rămas și scurți… Ah!, ce-o să mai râdă. Parcă-l văd. Are și dreptate să se distreze, sunt același Vasilică – un cerșetor.”

În ultima noapte s-a culcat mai amărât ca niciodată.

– Hai, puiule, scoală-te. Spală-te pe dinți și hai la masă, l-a zorit Maria, zâmbind misterios din ușă. Ți-am pregătit un pachețel cu mâncare pentru pauza mare, ai și o felie de pâine cu margarină pe masă, lângă o cană de lapte. Să nu pleci flămînd.

S-a ridicat din pat cu ochii cârpiți de somn, fără nici un chef să plece din plapuma caldă. Lângă pat se zăreau hainele. ”Probabil le-a pus după ce am adormit.” Un tricou alb ca neaua, călcat cu mare grijă, era așezat pe scaun. ”Mi-au luat unul ieftin, bineînțeles.” Ochii i-au fugit mai sus, pe spătar. ”Ce, ceee?” Vasilică a încremenit. Alături de tricou, o pereche de blugi albaștri, cum numai în vis avusese, îl aștepta cuminte. S-a repezit să-i pipăie, împiedicându-se de punga de cadouri. I-a întors pe toate fețele, s-a uitat cu atenție la etichetă.

– Iu – hu! Mama, mama! Ce? De unde? Sunt din ăia de firmă. Mama…

– Lasă, lasă. Să mulțumești bunicilor. Și să nu te superi, dragul mamii, nu ne-au ajuns banii să-ți luăm și un tricou mai de Doamne – ajută. ”Ce mai contaează, doar n-are să vadă Costi și tricoul.”

În curtea școlii se adunase o liotă de copii zgomotoși și veseli. Alergau, se înghionteau, își povesteau, râzând cu gurile până la urechi, aventurile din vacanța de vară. Printre ei, Vasilică. Se plimba țanțoș de colo – colo, ca un cocoș. Se învârtise și în jurul lui Costi din toate laturile, mai să-l dărâme.

– Ce-are Costi? Nici nu mi-a observat blugii.

– Ești prost?, l-a repezit George. Numai de pantalonii tăi nu-i arde. Ce, mă, n-ai aflat? A murit tat-su astă vară. După accident, mă-sa a stat și ea în spital vreo două luni. Săracul, a plâns singur în casa aia imensă, în grija unor vecini.

– Au…, cee? Dumnezeule! Cum singur? N-are bunici?

– N-are, mă, n-are. Au murit de mult și ăia.

Cu mâna la gură, Vasilică a întors capul și l-a zărit. Se retrăsese trist într-un colț, îmbrăcat cu blugii din anul trecut. Imagini vechi – despre care habar n-avea că le ținuse minte – i-au răsărit în minte, derulîndu-se ca un film. Răsărituri și apusuri de soare văzute de pe prispa casei de la munte, chipul bunicilor, mâinile calde ale mamei când îi gătea câte un cozonac sau gogoși, ca și grija cu care-l învelea în ficare seară tatăl. În nări i-a pătruns un miros puternic de cartofi copți. Înțelesese până și cuvintele șoptite de la ultima discuție a tatălui cu bunicii.

Toată după amiaza s-a învârtit prin casă încruntat. A doua zi s-a furișat devreme, ferindu-se să-l vadă cineva. Când s-a întors, Maria era în bucătărie cu ușa deschisă și n-a mai avut vreme să se strecoare nevăzut în camera lui. L-a strigat, oprindu-se din frământat aluatul de pâine, și l-a privit lung.

– Puiule, cum ești azi îmbrăcat? Unde-s pantalonii cei noi?

Vasilică a lăsat privirea în pămînt. Apoi s-a lipit de Maria, cu nasul lipit de șorțul ei de bucătărie.

– Te rog mult să nu te superi. Nu-mi trebuie lucruri noi și scumpe. Te iubesc tare mult, mama. Pe voi, pe bunici. Știi, n-am știut însă sunt pe lume oameni mai săraci ca noi.



Categorii:Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

%d blogeri au apreciat asta: