MOȘTENIRI


lilica suceava– Ce știți voi cât de rău o duc?, s-a văitat femeia durdulie, ștergând o umbră de lacrimă cu mâneca bluzei din silon. Acasă bărbatul mă amenință din trei în trei zile că mă dă afară, voi nu vă bucurați din cale-afară să mă vedeți. Unde să mă duc? Mă invidiați că stau lângă București, în cartier de domni, însă habar n-aveți câte trebuie să îndur. Casa-i moștenire de la nevasta dintâi, pământurile-s de la părinții lui. Eu ce drept am? N-ați văzut că nu suportă să veniți în vizită? Că nu vine cu mine la țară? Vai de sufletul meu!

– Dar de ce trebuie să-ți lăsăm ție tot?, s-a împotrivit nevasta lui Costică, fratele cel mare. Nu-i de ajuns că ai drept la casă, alături de ceilalți? Cam multe vrei, Marghiolițo, fără să fi venit pe aici când trăiau ăi bătrâni. Deh, cucoană!, ce să cauți la țărani.

– Văzui, frățioare, văzui de ce? Uită-te cum mă privește și cum vorbește. Ea, care nici n-are drept, ea comentează, nu voi. De asta vreau să fiu singură pe acte, acum poate mă înțelegeți. Da, cumnată, am o bucată. Dar dacă mă mut aici – of, în cazul că mă dă într-o bună zi afară Gheorghe – pot să mă aștept să vină una dintre voi să mă amenințe? Pot. De asta am eu nevoie, femeie bătrână, trecută de prima tinerețe? Oricum, la moartea mea tot vouă vă revine ce las în urmă, că doară n-oi lua averea în mormânt. Cum nu m-a învrednicit Dumnezeu să am copii…
O altă lacrimă s-a prelins pe obrazul bucălat, întinzând fondul de ten ieftin. Buzele, date din belșug cu roșu carmin, s-au schimonosit în forme ciudate, trezind mila fraților, cu toate privirile ucigașe cu care-i săgetau nevestele.
– Tu să taci, Ileană!, a ridicat tonul Costică, punând capac cârcotelilor. N-ai treabă la găini? Vasile, ce zici? Nu te uita la femeie, zi ce vrei tu. Ești de acord să facem împărțeală și să-i lăsăm totul Marghioliței? Să stea și ea liniștită că are un loc unde să tragă, fără să-i fie frică că or veni astea două cațe să o ia de plete.
– Păi io aș zice da, a încuviințat și Vasile, ferindu-se de ghiontul cu care-l împungea în spate nevasta-sa. Are dreptate, când s-o duce, tot a noastră sau a copiilor noștri va fi. Oricum, noi avem căși.
În drum spre București Marghiolița zâmbea tâmp, legănându-se în hurducăturile microbuzului care sălta ca un nebun, trecând peste gropile din asfalt ca prin brânză. Nu-și imaginase că va fi atât de ușor. Plecase hotărâtă să pună mâna pe gospodăria din satul natal. Zâmbetul cu care semnase partajul la notar putea fi afișat la gazeta de perete, la rubrica ”așa nu”. Încă îl avea la plecare, cu toate că afișa o bucurie reținută, ferindu-și privirea de cumnatele care o priveau cu ochi răi. Ce avea să facă cu casa, nu se hotărâse. Trecuse vremea când avea cât de cât valoare. Chiar dacă era la o aruncătură de băț de Dunăre, în mijlocul unei livezi de meri, pruni și cireși, întinsă pe câteva mii de metri pătrați, nu mai găseai ușor cumpărători. Ochise însă o familie de săraci de prin vecini, cu pământ puțin, și-și făcuse planul. Avea să le dea grădina să o muncească în parte, cu condiția să aibă grijă de casă și să-i vândă partea ei de produse. Iar dacă va găsi vreunul care să-i dea cât voia… ”să creadă prostovanii de Costică și Vasile că vor moșteni mai mult decât praful de pe tobă. Dare-ar boala în ele de cumnate. Toantele dracului, erau cât pe ce să-mi strice afacerea! Oricum, printre țărănoi eu n-am de gând să trăiesc. Closet, phui! Acu’…mai am un hop. Să văd în ce fel îl prostesc și pe boșorogul meu, că n-are copii și e clar că se duce înaintea mea. Trebuie să găsesc o soluție, doar n-o să-l moștenească nenorocitele lui de surori care din curvă nu m-au scos”.
Era îngândurată când a coborât din autobuz. Legănându-și șoldurile, a luat-o agale pe strada îngustă care ducea către casă. Bucuria că reușise să fie unică proprietară pe gospodăria din sat, fraierindu-și frații, se risipise. Chiar dacă își învârtea pe degete bărbatul – mai mare cu 25 de ani, nici prin cap nu-i trecea să-i spună că obținuse la țară toată averea. ”El ca el, dar dacă află scorpiile de cumnate, parcă mă văd alungată și obligată să trăiesc în satul ăla prăpădit, prășind și plivind ca să am o ceapă și un pumn de fasole de pus în oală. Nu, nu! Io la veceu în fundul curții nu mă mai întorc.”
– Margi! Margi, ce-i cu tine? Nici nu mă auzi, parcă ți s-au înecat toate corăbiile.
– Îh! Ce să fie, vecină!?, ia, probleme de familie, a oftat Marghiolița, dându-și ochii peste cap. Mai bine nu mă duceam la ai mei. Înghiții colb, făcui foame. Abia aștept să ajung acasă să mă culc. Mă doare sufletul de nu mai pot. Asta-i. Când n-ai noroc, n-ai.
– Dar ce s-a întâmplat, soro, de ești așa cătrănită?
O clipă Marghiolița s-a gândit s-o drăcuie, trimițând-o unde se născuse, dar și-a înghițit limba aducându-și aminte că Nina era radio-șanțul cartierului. ”N-ar fi rău s-o conving pe matracucă că-s sfântă și săracă. Cine știe, o bârfă plasată unde trebuie…” Ideea, răsărită pervers, s-a dezvoltat cu iuțeală.
– Of, of, Nina, tu ești prietena mea, ție pot să-ți spun. Numai te rog să ții secret. Mai ales Geo, dragul de el!, n-aș vrea să știe prin ce trec, știi cât de tare îl supără inima.
– Mută-s, mă cunoști doar. Nici vântul n-o să afle ce-mi spui, a promis Nina, invitând-o dincolo de poartă, pe o bancă de lemn așezată sub teiul din fața casei. Hai!, poți vorbi liniștită, Dumitru nu-i acasă. Zi, Margi, zi, îți face bine să dai afară necazul.
Marghiolița a întors, iute, capul. ”Am prins-o!”
– Nina dragă, am avut două zile de scandal îngrozitor la țară. În gro zi tor. M-au suduit, mi-au spus că numai ei au avut grijă de mama și de taica și că nu merit nici o palmă de pământ. Cu toate că știe lumea că nu m-am dus ca să evit scandalurile, să nu-i amărăsc pe ăi bătrâni, că ei tot în ceartă o țin de când mă știu. Au vrut tot. Tot, Nina, tot! Ai dracului de neamuri proaste. Și alea… cumnatele…șerpi, nu alta.
– Ai semnat vreun act?, a întrebat, îngrijorată, vecina, frecându-și mâinile. ”Mamă, ce poveste! Abia aștept să-i spun Didinei, o lună avem ce vorbi.”
Marghiolița a oftat adânc.
– Am semnat, dragă! Am semnat. Ce puteam să fac? Tu știi că Geo nu vrea să meargă acolo. Fără să mă apere cineva, am fost ca un miel în fața unei haite de lupi. Am semnat de proastă și de bună, mi-a fost milă că sunt amărâți. Doooamne!, dacă află al meu, nu știu ce-mi face, sigur o să se supere. Sunt o proastă, o mare proa-stă.
Litania a fost însoțită de două lacrimi, lăsate să se prelingă artistic pe față. Nina s-a înduioșat.
– Lasă, vecină, nu plânge! În fond, ai o mândrețe de casă aici. Cu etaj, cu acareturi.
– Am, am. Așa e. Cu toate că…, o altă lacrimă s-a chinuit să cadă din colțul ochiului.
– Ce-i Margi? Spune! Poate am cu ce să te ajut.
– N-ai cu ce, dragă. Și dacă îți spun, o fac pentru că ai promis că nu-i vei spune lui Geo. Nu vreau să-l necăjesc cu tristețile mele.
– Am jurat, nu spun nimănui. Așa să-mi ajute Dumnezeu! Nina și-a însoțit promisiunea cu două cruci mari, ridicând ochii spre cer. ”Didino, ce telenovelă te așteaptă!”
– Știu, a zâmbit șiret, Marghiolița. Uite, n-am nici o casă. N-am nimic, ăsta-i adevărul. Dacă moare Geo, sunt pe drumuri. Da’ poate se îndură Domnul și mor înainte, a șoptit îndurerată, punându-și palma peste gură.
– Doamne ferește! Cuum adică n-ai nimic?, s-a tras mai aproape Nina.
– Cum auzi. Casa e a lui Geo, construită cu prima nevastă și renovată din banii de pe pământurile părinților, pe care le-a vândut. Surorile lui au dat iscălitură să ia el tot. la fel și frații nevesteste-sii. Om deștept, n-a renunțat la moșteniri ca mine, i-a convins pe toți să renunțe. Ai mei…
– Și ce dacă e a lui? N-ai și tu un drept? Că doar te-a luat cu acte.
– Cumva am da’-i complicat. Mi-a spus o doamnă de la Primărie că aș avea dacă, Doamne ferește, se duce înaintea mea. Io nu mă pricep, zic și eu ce am auzit. Da’ cică au și surorile lui, nu le-ar mai ajunge. Iar dacă or vrea să le dau bani pe partea lor, ca să rămân în casă… De unde?, zi și tu! Mai degrabă mi-or da ele doi lei pe partea mea și pe-aici ți-e drumul, Marghiolițo.
Femeia a mai bocit o jumătate de oră sub tei, atrăgând-o pe Nina de partea ei, sugerând dramolete, atacând problema ca și cum nu o interesa averea, jelind, ștergând lacrimi imaginare. Nu știa cum avea să o ajute bârfa, însă era sigură, Nina fusese impresionată.
Câteva zile n-a deschis gura acasă, cu toate că Gheorghe a tot întrebat ce are, de ce-i supărată. Încruntată, oftând, a evitat orice subiect despre familia ei, plângându-se de dureri de cap, însă având grijă să-i gătească bărbatului mâncărurile preferate. Nici după o săptămână știa tot cartierul ce necăjită e nevasta lui Gheorghe și ce haină familie are. Vecina își făcuse treaba cu vârf și îndesat.
– Gheorghee!, au strigat într-o duminică la poartă două femei șleampăte, îmbrăcate din cap până în picioare în negru. N-auziți, bre? Heei, Gheoorghe!
¬– Da, vin imediat. Ho, ce strigați așa, că nu dau turcii, a deschis o fereastră Gheorghe, făcându-le semn să aibă răbdare.
– Poate vine muierea ta să ne deschidă, că nu-i șchioapă și nici n-o murit, n-ai tu norocul ăsta.
Marghiolița s-a uitat la Gheorghe cu reproș, fără să spună un cuvânt.
– Du-te Margi, du-te să le dai drumul!, a îndemnat-o, blând, bărbatul cărunt. Și te rog să nu spui nici un cuvânt, indiferent ce-o să auzi.
Marghiolița nu-și imaginase un deznodământ atât de rapid. Surorile aflaseră că Margi – ”cum o alintă prostul nostru de frate” – rămăsese numai cu chiloții de pe ea – lăsând totul familiei din satul amărât de unde se trăgea – și veniseră val – vârtej să facă ordine, temându-se ca nu cumva să ajungă averea pe mâna ”sărăntoacei”.
– Să nu crezi, târâtură, că am uitat cum te ațineai după Gheorghe încă de pe vremea când
era însurat. De supărare și necaz o murit săraca femeie, că o aflat că fraierul avea drăguță tânără. Ai venit în curul gol în casa asta? Ai venit. Așa să și pleci. Am auzit că-ți trebuie avere, dacă moare nenorocitul. Ia vezi! Că dar nu pentru tine am dat noi iscălitură că renunțăm la averea părinților. Zi prostule și tu ceva, nu sta ca blegul!
– Da’ voi cu ce drept vă băgați?, s-a stropșit Gheorghe. Margi n-a cerut nimic, cu toate că mă iubește ca pe ochii din cap și are grijă de mine cum nici n-am crezut. Ea, nu voi. Ați venit voi să mă îngrijiți? Îmi faceți voi de mâncare?
– Geo, n-am nevoie de avere, s-a apărat, șoptit, Marghiolița, lăsând capul în jos ca să ascundă lumina din ochi. N-am cerut nimic și nici n-am să cer. Dă-le lor tot și să terminăm odată, l-a rugat, prinzându-l duios de mâneca flanelei.
– Știu, Margi, știu, tu ai suflet de aur. Voi? Ce drept aveți aici? Ați renunțat, gata, acum nu mai este nimic al vostru. Ia cărați-vă la casele voastre! Și să nu vă mai prind pe aici că…, a ridicat amenințător pumnul bărbatul. Cu averea mea fac ce vreau!
După alungarea muierilor cernite, care s-au îndepărtat bombănind blesteme, Gheorghe și-a pus o dușcă de rachiu.
– Stai jos, Margi. Aici lângă mine. Să nu crezi că n-am aflat prin ce treci. Mi-a spus Didina, nu da din mână, a aflat și ea de la Nina. Of, femeie, trebuia să-mi spui.
– Lasă, Geo, lasă, a clipit din gene Marghiolița. Da’ și Nina … mare cață. Parcă trebuia să țină secret.
– Ba nu las nimic. N-o certa, bine a făcut că a spus. Ascultă-mă!
– Bine, cum vrei tu. Ascult, dragule, ascult.
Cu gura căscată Marghiolița a aflat că, după ce povestea plânsă pe banca de sub tei a ajuns de la secretoasa de Nina la urechile lui, bărbatul a ținut-o sub observație câteva zile. Apoi, convins că este cea mai cinstită femeie, impresionat de nefericirea care i se citea pe față, a mers glonț la notar cerându-i să facă testament în care nevasta să-i rămână unică moștenitoare. Probabil ceva despre notar și testament transpirase și la scorpii, de veniseră întins să ceară socoteală. Deh, gura Ninei!
Iar de la testament până la o nouă criză de inimă, care s-a oprit de tot într-o după masă, n-a mai fost decât un pas. Marghiolița ajunsese o văduvă bogată în nici două luni. Îmbrăcată într-o rochie neagră care crăpa pe coapsele pline, cu părul încolăcit în rotocoale, împărțea absentă colivă vecinilor veniți să-l pomenească, în timp ce se gândea că va trebui, cât de curând, să inventeze o nouă poveste. Pensia nu i-ar fi ajuns să trăiască ca o doamnă. ”Să treacă și parastasele și am să mă gândesc”, și-a acordat un răgaz de un an, în vreme ce număra în dormitor, cu un zâmbet care-i dezgolea gingiile, teancul de bani pe care-l găsise într-un sertar, puși de Gheorghe la păstrare pentru doctori.


Categorii:Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

%d blogeri au apreciat asta: