Jurnal din altă lume


lilica suceavaNeprețuita mea soră, când am ajuns, obosit și prăfuit, în castelul așezat la poalele pădurii nesfârșite de la marginea orașului, cu stejari înalți și drepți în care se aud zeci de triluri puse de un maestru compozitor pe o partitură, am rămas mai întâi fermecat. E un castel frumos, cândva văruit în alb, alcătuit din zeci de camere înșirate de-a dreapta și de-a stânga holurilor. Acum e dărăpănat. Apoi… nu știu. La început, când m-au ajutat să cobor din mașină  –  una mare și albă care a claxonat supărător tot drumul, am fost sigur că sunt un invitat de onoare. Ce putea fi altceva? Cu certitudine eram chemat de prieteni de demult, despre care nici măcar nu-mi mai aduceam aminte, probabil amici de pahar din studenția de la Paris, cu care aveam să povestesc miile de aventuri din tinerețea noastră furtunoasă.

Îmi pare, însă, că lucrurile sunt cu totul altfel. Cred că m-au răpit. Sau, poate, sunt depășit de modul modern în care se organizează sindrofiile contemporane și din această pricină nu înțeleg mare lucru din petrecerile de zi. Spun asta pentru că sunt nedumerit.

Ei bine, iubita mea soră Tinca , despre toate astea doresc să-ți înșir pe coala albă.  Vreau să-ți scriu despre cei care mă țin sechestrat între patru pereți ai unei camăruțe întunecoase, așezată la etajul întâi din acest castel vechi și scorojit pe la colțuri; despre oameni fără nici un dram de judecată, – te asigur! – care joacă seara un fel de jocuri de societate pe care nu le cunosc și nici nu-mi plac. Jocuri în care sunt legat fără milă de marginea patului, negândindu-se (dar oare pot folosi verbul a gândi atunci când vorbesc despre indivizi necopți la minte, care se hlizesc din orice?) că un spirit liber nu poate fi încătușat în spatele zăbrelelor reci, după care mă obligă să mă ascund, sau în lanțuri care-mi învinețesc mâinile în jocul lor stupid.

Aș fi ținut tare mult să afli și despre odioasele mele gazde  Îmbrăcate (ce modă, dragă, ce modă! Fără nici un rafinament, te asigur) în haine ciudate, care seamănă cu halatele albe de spital, îmi sunt dimineața prieteni zâmbindu-mi  – cald și amical –  la prima oră când ne întîlnim. Stăm la un fel de șuetă, în care ne povestim viața. Numai că uită de zâmbet când se lasă seara și, cu o răutate ieșită din comun, le ordonă slugilor – care au o căutătură răutăcioasă – să îmi dea cu forța buline amare și otrăvitoare cu ajutorul cărora înnebunesc noapte de noapte, încât nici nu mai știu cum mă cheamă; buline care mă aruncă într-o stare de leșin; buline colorate care mă fac să par prost și nebun.

Aș fi vrut să-ți povestesc și despre acești servitorii mizerabili. Zi cu zi își bat joc cu nerușinare de mine, ascunzându-mi hainele cu care am venit. Mă îmbracă în costume oribile. Largi, croite fără nici un har dintr-un material execrabil, și fără gust. Cu îngăduință le-aș numi pijamale, însă și ele dizgrațioase, din cele pe care tata nu le-ar fi dăruit nici grăjdarilor noștri. Sunt convins că gazdele mele habar n-au ce netrebnici de servitori mișună prin castel, altfel îmi închipui că i-ar fi dat pe ușă afară până acum.

Mi-aș fi dorit să-ți scriu despre naivitatea și bună-creșterea care m-au deteminat să accept invitația acestor nepoliticoși care stăpânesc castelul. Îmi pare rău că am acceptat să-i însoțesc însă, când au venit la noi acasă, am fost sigur că e o farsă drăguță și că la castel mă vor aștepta prieteni vechi, dornici de o chermeză și un mic pokeraș.

Visez să-ți povestesc cum le-am ținut piept mojicilor atunci când au vrut să mă introducă cu forța, îmbrăcat într-unul din acele costume oribile despre care îți spuneam mai devreme, într-o aulă de la parterul castelului, în care eram așteptat cu mare interes de zeci de studenți. Trebuia să le țin un discurs fulminant despre naturalețea vieții de la țară, așa cum am trăit-o la moșie cu iubiții noștri părinți. O, da!, dragă surioară, le-am ținut piept, nu zâmbi! Am zgâlțâit ca un nebun de ușă. Ha, ha, ce distractiv! Eu trăgeam într-o parte, servitorii gazdelor mele în alta; ne smuceam unii pe alții ca într-o comedie bizară. Tare mult aș fi vrut să auzi și să vezi cu ochii tăi! N-am cedat decât atunci când au înțeles că boierul Stelică va intra în sală, unde era așteptat cu nerăbdare, numai și numai atunci când va fi îmbrăcat într-un costum cuviincios, așa cum se cuvenea să mă prezint la o reuniune de mare ținută, în care aveam să mă regăsesc cu generația tânără de intelectuali.

Așadar, draga Tinca, mi-ar fi plăcut să îți scriu și să ne sfătuim împreună despre toate ciudățeniile care mi se întâmplă. Însă nu o voi face. Am să ascund foile – cele de azi cât și cele care vor urma – într-o firidă descoperită în cameră. Pentru că îmi este teamă. Servitorii m-au amenințat că (crede-mă!, au figuri de nebuni) dacă iese din acest loc un singur cuvânt către tine, îmi vor băga pe gât alte otrăvuri mult mai puternice, care or să nască întâmplări îngrozitoare, despre care n-am să știu dacă se petrec în somn sau în realitate. Am încercat să plec de aici de câteva ori și știu cum e. M-au prins și m-au otrăvit apoi, inconștient, am văzut cum oameni hidoși ne fură lada de bani, cea pe care ne-au lăsat-o moștenire părinții noștri, ascunsă în sipetul încastrat în podelele camerei de la stradă. Am văzut sau  am visat  cum ne confiscă casele, pământurile și acareturile.

Dar e ceva care m-a speriat de moarte. Un lucru m-a îngrozit teribil, făcându-mă să renunț la eroisme. Nenorociții mă amenință că dacă mai încerc să scap sau să-ți scriu, îmi vor băga pe gât o otravă care mă va face să înnebunesc să să visez cum tu, singura mea soră, te vei spânzura cu o frânghie groasă în dormitorul cel mare de la etaj, acolo unde te găteai în oglinda de Veneția pentru balul anului, în timp ce cântai arii vesele. Nu pot să visez asta, nu pot. Prefer să te văd cu ochii minții veselă și frumoasă, aranjându-ți cu migală fiecare cârlionț și fiecare fald al rochiei din brocart.

De aceea nu-ți scriu, iubită soră. Pun pe hârtie, când nu mă văd, gândurile mele. Iar dacă scap, voi reveni aici cu jăndarii, să-i aresteze pe acești criminali care m-au luat prizonier. Atunci, poate numai atunci, vom lua din firidă jurnalul și ai să afli chinurile prin care trec.



Categorii:Miscelanea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

%d blogeri au apreciat asta: