Pe nea Costică îl știa toată suflarea tîrgului. Mic și îndesat, îmbrăcat zilnic în vestonul albastru care crăpa peste burta generoasă, cu cozorocul chipiului îndesat pe fruntea lată, brobonită de sudoare indiferent de anotimp, te cerceta cu doi ochi albaștri și bulbucați. Își făcea veacul în intersecția din centrul orașului de parcă s-ar fi născut pe stradă. Ochi și urechi, legănîndu-se pe piciorele crăcănate, te privea aspru, ca un stăpîn atent. N-aveau cum să scape de privirea vigilentă nici pietonul care traversa neregulamentar, nici mașina ce alerga haotic pe strada proaspăt asfaltată sau nu respecta culorile semaforului. Dacă îndrăzneai să-l superi scotea din buzunarul larg al vestonului carnetul de amenzi și un pix, cu care te altoia fără să clipească.

Nefiind vreun geniu, reușise să facă zece clase cu multă sudoare iar Miliția îl răsplătise cu o tresă de tablă pe umăr. Copiii îl porecliseră Tablagiul. Știa însă om mai mîndru de meseria lui n-ai fi descoperit în tot universul. Colegii mai tineri, veniți în Miliție de la școli înalte, îl luau peste picior.

– Măi, nea Costică, peste doi – trei ani ieși la pensie și tot un amărît de milițian fără școală ești. Tablagiu ai fost, tablagiu ai să mori. Deh, dacă n-ai avut cap.

– Ce știți, voi, mînjilor! Habar n-aveți. Nici nu erați născuți atunci când….

(Continuarea în noul volum de proză scurtă)

Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:amendă, Fălticeni, general, miliție, plutonier