(Foto de aici)
Ne prefacem până când nu mai știm cine suntem cu adevărat. Râdem fals și atât de grosolan încât gura ni s-a strâmbat într-un rânjet în timp ce inima plânge amintiri și visuri, ucise chiar mai înainte de a se naște. Masca a devenit singura realitate palpabilă și cunoscută iar chipul brut, lipsit de prefăcătorie, pare minciună într-o lume a ipocriziei.

Doar că uneori singurătatea ascunsă răzbate la suprafață și zdruncină masca. Iar dincolo de ea, pentru o clipă cât o eternitate, se zărește un om rătăcind prin praf de stele, cu diamante picurând în colțuri de suflet. Inima i se zbate în visuri ce par a avea din nou aripi gata să zboare. Un strop de fericire uitată apare timid în colț de retină și încet, încet, ca într-o ceață fumurie, începe să-ți amintească cine este … Până când se lovește din nou de măștile din…