Drăgălășenii între colege


lilica suceavaȘefa serviciului juridic, o femeie înaltă, căruntă și împlinită la trup, trecută binișor de vârsta a doua, se enervase.

– Liana, tu ai pensia alimentară de la divorț? Ești tâmpită? Au trecut șase – șapte ani de atunci, bănuiesc că s-a stabilit la doi fârlici. Ce te uiți la mine de parcă ți-aș cere să ucizi pe cineva?

– Nu-mi trebuie.

– Te rog nu te mai prosti. Lasă mândria și depune cerere. Nu ți-e rușine, faci zeci de acțiuni pe zi și ți-e lene să mâzgâlești două – trei cuvinte pentru a-ți apăra propriul interes? Ei drăcie!

– Nu mi-e lene, Violeta, mi-e lehamite. Dă-l naibii, ne descurcăm.

– Poate vă descurcați, dar aici e vorba de drepturile copiilor. Nu ai dreptul să renunți.

– Zău, mi-e lehamite. Și mi-e rușine. Mă știu avocații, judecătorii. Cum să mă duc să pledez un rahat de acțiune, în care sunt implicată? Mă vezi înfruntând rânjetele? Habar n-au că-s divorțată. Și, mă cunoști, sunt o timidă când vine vorba de mine.

– Dar cine dracu’ te pune să fii prezentă? Cere judecata în lipsă. Apoi, de ce te ferești să afle lumea că ești divorțată? N-ai nici 40 de ani, frumușică ești, mijlocel – mijlocel, bagi în boale bărbații cu părul tău lung numai inele și ochii negri, focoși. Deșteaptă? Nu mai zic. Poate ți-ai găsi și tu pe unul, dacă ar ști că ești liberă.

– Hai, hai! Să rămânem mai bine la pensia alimentară.

Discuția a sunat amețitor toată ziua, ca un clopot. Numai că în loc de ”Bing – bang”, Liana auzea: ”Fă-o, fă-o! Fă-o, fă-o!” În fond, de ce nu?, s-a hotărât spre seară. De la divorț trecuseră ani și salariile erau mai mari. ”Dacă ar fi fost responsabil, nu era nevoie de judecată. Are dreptate Vio! O fac.”

Seara târziu, când au încetat zgomotele din dormitoare – semn că pruncii se așternuseră la somn, Liana s-a așezat la calculator. A conceput acțiunea cu grijă la detalii. Era noapte când a recitit totul, apoi s-a băgat în pat cu un oftat. A doua zi dimineață a depus acțiunea și și-a văzut de treabă.

Câteva săptămâni mai târziu, a trântit pe birou o hârtie.

– Vio, mi-a venit citație. Cu blestemata de pensie.

– Știai că are să-ți vină. Sper că n-au văzut-o copiii.

– Nu, n-au văzut-o. Spune că n-am dat toate relațiile și că, dacă nu mă prezint la termen, îmi anulează acțiunea.

– Ce dracu’ n-ai scris?

– Habar n-am. Eu zic că am scris tot. Îmi pare rău, la termen nu mă duc.

– Du-te, femeie, la arhivă, cere dosarul și vezi ce scrie în Încheierea de ședință. Poți suplini până atunci ce n-ai scris. Hai, mișcă-te în momentul ăsta!

A plecat cu inima strânsă, gândindu-se că poate ar fi fost mai bine să fi lăsat lucrurile baltă. Toată tevatura îi readucea aminte de divorț. Pe drum, clopoțelul a început să zdrăngăne din nou: ”Liana proasta, Liana proasta!”

– Ei, cum a fost ? Ce ai uitat, Zăpăcilă? a întrebat-o șefa la întoarcere.

– Nimic.

Violeta a fluturat citația.

– Cum nimic? Atunci asta ce-i?

– Ei, ce-i, rezultatul deșteptăciunii unei judecătoare. Culmea, și fostă colegă de facultate. Adică ce spun de facultate, de grupă. M-a enervat de-mi venea să…

– Adică? Zi, nu mă lăsa cu gura căscată. Cine-i judecătorul?

– A, onorabila doamnă Șindrilă.

– Oho! Am auzit că-i cam trage la măsea. Hă, hă, bună fată! Și? Ce s-a întâmplat?

– Știi că reclamantul trebuie să scrie unde lucrează pârâtul, pentru ca instanța să ceară relații privind veniturile, nu?

– Nomal. Și? Nu ai scris?

– Ba eu am scris. Numai că instanța (adică madam Șindrilă) a trimis adresă la întreprinderea lu’ musiu și a solicitat veniturile mele.

– Ce proastă! Cum ale tale? Și ăia?

– Cred că mai întâi au murit de râs. Apoi i-au răspuns pe măsură. Au trimis adresă din care rezultă că eu, Liana Popescu, nu lucrez acolo. Ha, ha!, ceea ce e și adevărat.

– Hi, hi, hi! Acum ce faci?

– Mă duc la termen. O să…

– Ei, ei! Nu te ambala, fii și tu calmă, mai greșește omul.

– Sincer, nu m-aș fi dus. Da’… vrea să mă vadă? O să mă vadă. Ah!, acum am procesat chestia cu ”măseaua”. I-ha! Și eu am râs de ea săptămâna trecută la un proces,  taman pe acest subiect.

– Ce-ați mai făcut?

– Nimic. Ea se dădea importantă. Era un dosar cu unul care făcuse o plângere. Cherchelit, bărbatul comenta peste ea. O știi cum vorbește?

– A, da, are o voce subțire și stridentă de-ți trepanează creierul.

– Ei bine, cu voce aia nesuferită urla la ăla, în timp ce bătea nervos cu pixul în masă: ”Petent! Petent! Nu vorbi neîntrebat. Liniște, petent, altfel te dau afară din sală !” Omul, aghezmuit cât să nu priceapă, se bălăbănea de colo-colo, fluturându-i un buletin: „Ce pe-tent, do do-oam-nă, ce pe-tent? Ai gre-șit omu’! Io-s Vasile a lu’ Croitoru din Văs..îhi, Văs-căuții din Deal ”. Ea nimic, îi dădea cu „petent” înainte, țipând mai tare. Bărbatul nu s-a lăsat nici el. A fost un balamuc. Noi, vreo cinci nebuni, ne-am pus pe un râs cu sughițuri. Cât pe ce să ne evacueze.

– Ha, ha, ha! Abia aștept să-mi povestești cum a fost. Sigur are de gând să ți-o coacă, nu suportă să facă cineva mișto. Iar dacă mai râdeați și în legătură cu o bețivăneală, a luat-o ca pe un afront. Nu uita, însă, nu te ambala!

Liana n-a uitat sfatul. Era hotărâtă să fie calmă. Violeta avusese dreptate, oamenii mai greșeau. Refuza, însă, să creadă că fosta ei colegă bea. Nu fuseseră cine știe ce prietene în facultate, dar „să tragă la măsea?”

– Aaa!, doamna Liana Popescu, stimabila mea colegă, a ridicat judecătoarea ochii din hârtii, măsurînd-o ironic, în vreme ce-și aranja alene cârlionții vopsiți galben, ca paiul de secară, care se rătăciseră pe față. Ce avem noi aici? Aha, o simplă acțiune de majorare de pensie alimentară. Păi se poate, colega, să știi atât de puțin drept încât să indici aiurea locul de muncă al pârâtului?

În sală se iscase rumoare. Liana simțea, fără să se uite la nimeni, zâmbete batjocoritoare. Ba chiar i se păruse că aude și un chicotit ascuțit, venit din față, chiar de pe podium unde judecătoarea își pusese palma peste gură.

– Onorată Instanță, a spus apăsând greu pe fiecare cuvânt, ochi în ochi cu fosta colegă. Știu atât de „puțin” drept încât am indicat foarte corect locul de muncă al pârâtului. Nu știu însă cât drept știți, adică cât…știe O-no-ra-ta In-stan-ță, întrucât a solicitat de la locul de muncă al pârâtului relații despre veniturile mele. La pagina zece din dosar e dovada că…

Chicotelile s-au întețit, mai cu seamă în banca destinată avocaților și juriștilor, crescând în intensitate până spre hohote zgomotoase. Liana zâmbea îngerește. Judecătoarea, în schimb, se făcuse pământie. Ca o arătare întunecată, din care ieșeau în evidență buzele, strident boite în roșu-carmin, a întrerupt-o abrupt:

– De ajuns, de ajuns, am înțeles. Refă adresa corect, s-a adresat sever grefierei. Termen în data de 20.05. Următorul dosar!



Categorii:Miscelanea, Uncategorized

Etichete:, , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

%d blogeri au apreciat asta: