Tinere, frumoase foc dar, mai ales, vânjoase, veneau la noi la poartă de cum se desprimăvăra, când gospodarii nu-și mai vedeau capul de treburi prin grădină. Era vremea săpatului, copacii se curățau de crengi uscate, se dădea foc la vreascuri, se pregăteau straturile pentru însămânțare. Începeau să ceară cântat, cu glas nenorocit și atât de disperat că-mi dădeau lacrimile de milă. ”Dă-mi măcar o mână de mălai! Am copii acasă, care-mi mor de foame. Să fie de sănătatea copiilor tăi, bade!”

Ieșit la poartă la primele vorbe, tata  le răspundea amabil, folosind cuvinte dulci și blânde. Îmi ițeam și eu pletele răvășite, trăgând cu ochiul la fustele colorate, la părul împletit cu bănuți galbeni sau albi, la salbele care le înconjurau gâtul, cu urechile pâlnie să aud ce vorbesc. Mă piteam după cel mai apropiat stâlp, ce înconjurau cerdacul casei, făcându-mă una cu el ca să nu mă vadă tata. M-ar fi fugărit în casă, ”copchilă, ia șterge-o, nu-i treaba ta pe aici”. Mi-era frică și de oacheșe, bunica și apoi mama îmi povestiseră că au puteri magice, care-ți pot face rău: ”Ai grijă să nu te deoache, mamă!”.

Tata, un bărbat uscățiv cu părul rar, începea un joc de glezne ciudat, pe care nu-l înțelegeam. Le promitea de toate: făină și cartofi, pâine, o bucată de slănină și alta de cârnați, ba chiar și bănuți. Nu-mi venea să cred. Tata, atât de darnic? Ascunsă după stâlp, zăream ochii negri luminând-se, de parcă transmiteau prin toți porii orgoliul că au mai păcălit pe cineva. Căscam gura, murind de curiozitate să ascult cum se termină meciul. Ele se milogeau, tata le promitea luna și pământul. Și, după câteva minute de joacă verbală, unde nu auzeam vocea tatii devenind aspră, având o duritate care mă înspăimânta. Mă făceam și mai mică după stâlp, rugându-mă să mă înghită pământul.

– Sigur că vă dau. Dacă munciți grădina din spate, că sunteți mai zdravene decât mine.

Oacheșele se schimbau la față, înnegrindu-se, iar rânjetul le îngheța pe buze. Le auzeam bolborosind cuvinte neînțelese și numai de ele știute, dar în care ghiceam blesteme. Apoi o luau la fugă pe stradă la vale, în timp ce tata le striga cu glas de tunet:

– Vă dau, mă, întoarceți-vă! Puneți mâna pe hârleț iar când terminați, primiți ce ați cerut.

O tuleam în casă, furișându-mă ca o hoață, cu teamă să nu mă zărească tata, în timp ce bombăneam printre dinți: ”Să nu-l deoache, dă Doamne să nu-l deoache!”

Categorii:Uncategorized