(Foto de aici)

Când a apărut în prag, a privit-o lung și a știut. Era pregătită să-l primească cum nici măcar nu-și permisese să viseze. Camera era învăluită într-o lumină blândă, sugerată discret de o veioză albastră, așezată într-un colț al sufrageriei. Nestor n-a întrebat unde sunt copiii, n-a întrebat-o de ce nu l-a sunat atâta timp. Nimic nu conta, îl chemase. Iar în ochii femeii, care roșise plecând genele, a citit o nevoie imensă de dragoste.
A luat-o în brațe fără o vorbă și a iubit-o mai întâi cu furie, apoi din nou și din nou cu blândețe. S-au iubit ca și cum era ultima zi a lumii, până când noaptea a apărut la geam. Luna a intrat pe furiș, aruncându-și săgețile palide printre perdelele subțiri. Zâmbea șăgalnic, privind îndrăgostiții, înlănțuiți între cearșafurile mototolite. Aerul respira dragoste.
Adria l-a privit. Bărbatul stătea gol lângă ea și fiecare clipă – de după acel nebunesc ”vino” – i-a revenit în minte, chiar dacă înregistrase totul cu ochii închiși. Pentru prima dată nu-i mai fusese frică de goliciune. Nici de a ei, nici de a celui de alături, care o ținea delicat în brațe.
La început, când Nestor i-a descheiat grăbit cămașa, aplecându-și buzele fierbinți în deschizătura bluzei, avusese un moment de jenă. Apoi a închis ochii într-un abandon total, încercând să perceapă în întuneric senzațiile care o lăsau fără aer. Palme mari îi cuprinseseră sânii, modelându-i până când s-au întărit și au luat foc, în timp ce săruturi nesfârșite i-au cuprins gura într-un dulce leșin. Limba lui îndrăzneață, care-i cerceta fiecare colțișor al trupului, o făcuse prizonieră, o sclavă care nu mai știa decât să geamă. Când sânii n-au mai putut suporta dogoarea mângâierilor, Nestor a coborât palmele pe coapsele femeii, într-o lentoare care o înnebunise. I-a descheiat cu blândețe fermoarul fustei, murmurându-i numele într-o litanie aproape religioasă.
După aceea, multă vreme Adria n-a mai știut cine este; trupul lui ardea în trupul ei și senzații ciudate – de zbor și durere – au purtat-o în rai și în iad, deopotrivă. Trăia o călătorie definitivă, dincolo de pământ, într-un loc pe care nu-l cunoscuse până atunci, o călătorie spre centrul lumii care o sfârșise de puteri. În aparență erau două trupuri dar inimile băteau ca una singură. Trupul lui Nestor se odihnea, plimbându-se agale în trupul ei, cu un oftat, într-o voluptate a străinului care-și găsise – în sfârșit – odihna, după o lungă călătorie. Când rătăcirile au devenit furtună, Adria s-a tulburat din nou iar universul, pe care-l știa întreg, s-a desfăcut în mii de bucăți, împrăștiindu-se în trupul ei. I s-a părut că a murit, apoi – în clipele următoare – a înviat la loc.
Bătea de ora zece când s-au desprins unul de celălalt, într-o sfârșeală dumnezeiască.

(Roman în lucru)