(Foto de aici)

În vacanța de primăvară a anului 1979 am plecat într-o excursie de zece zile prin țară. 40 de elevi (de clasele a IX și a cu X-a) și vreo 10 cadre didactice. Eu, o copilă. O tinerică – de 21 de ani abia împliniți- învățătoare de nici un an, nu cu mult mai matură decât elevii pe care-i însoțeam. Mă lipisem de profesorii în vârstă care organizaseră excursia, încercând să-i ajut și să impun un minim respect printre hojmălăii de elevi, cu mult mai înalți decât mine, care se uitau la mine ca la o puștoaică de vârsta lor .

Plecasem de la Râșca pe o vreme cumplită. Iarnă, fără nici o șansă de primăvară. Zăpada era așezată temeinic în troiene înalte, spulberate de un viscol nebun ce vâjâia ca un cancer, înghețându-ne oasele. Autocarul era și el plin de promoroacă iar noi suflam aburi calzi când deschideam gura. Încotoșmăniți cu ghete, cojoace de oaie, căciuli și mănuși, păream niște oameni de zăpadă, veniți de la Polul Nord să vadă minunile Ardealului de poveste.

Fiecare oraș prin care am trecut era frumos. Însă când am ajuns la Oradea am înmărmurit. Ne-a întâmpinat o primăvară superbă, care nu mai știa de mult de ninsoare și frig. Nu pridideam să ne ascundem hainele groase. Picioarele ne frigeau în ghetele îmblănite. Soarele ardea prietenește dezbrăcându-ne de cojoace, zambilele și narcisele se legănau în straturi, făcându-ne cu ochiul. Dar printre razele jucăușe ale maestrului care ne privea rotund din înalturi, ca un glob de aur, cel mai tare m-au impresionat magnoliile. Râdeau la noi copacii de magnolie, înfloriți și parfumați, ca niște mirese fericite. Cu florile lor fermecătoare, albe sau lila, scânteind în tinerețea unei noi primăveri, copacii plini de flori ne priveau maiestoși de prin parcuri, acceptând cu blândețe iubirea cu care le mângâiam petalele catifelate.

– Doamne, ce oraș frumos!, am exclamat, etuziasmată de clădirile vechi care miroseau a istorie, de soarele blând dar mai ales de minunatele magnolii. Mi-ar plăcea să trăiesc aici. Sunt pur și simplu fermecată. Eu n-am mai văzut magnolii atât de frumoase.

– Poate vă găsiți un soț de aici, domnișoara învățătoare, mi-a răspuns o elevă, chicotind. Frumușică sunteți, de ce nu? Ia uite câți băieți falnici se plimbă. Faceți unuia cu ochiul și gata, puteți să trăiți în Oradea, de care sunteți atât de îndrăgostită.

– Poate, i-am zâmbit.

Cu ochiul n-am făcut nimănui. Cel puțin atunci. Dar nu știu cum, ceva mai târziu, m-am măritat cu un orădeam. Iar mâine – poimâne, mă duc să trăiesc printre magnolii, să-mi regăsesc iubirea veche.