Într-o zi tata a găsit lipsă 100 de lei. Bani mulți pe vremea aceea. Ai mei țIneau banii într-o cutie pe care o ascundeau – chipurile – într-un sertar de la toaleta oglinzii aflată într-un colț al camerei numită ”de bună”. Știa toată familia locul, mare secret!
Pe masă un bilet: ”Altădată să fiți mai atenți și să nu mai lăsați ușa descuiată. Norocul vostru că sunt un hoț de treabă și nu v-am luat toți banii”
Tata s-a îngălbenit, mama a dus mîna la inimă, partea slabă a organismului ei cu cu care s-a războit de tînără. Normal, a început ancheta. Cine a plecat ultimul dimineață?, asta era întrebarea. Măgăreața căzuse pe mine, eram cea mai mică, plecam întotdeauna mai tîrziu ca sor-mea și fratelo. Scandal, țipete; tata voia să-mi altoiască vreo două, mama îl ruga fierbinte să mă ierte.
– Mai bine schimbă, Nică, încuietorile, că e pericol să mai intre nenorocitul ăla o dată. Data viitoare ne-o lăsa în k*rul gol. Acu, o greșit fata, o greșit, doar n-ai s-o omori pentru atîta.
– Două palme trebuie să ia, să țină minte că ușa se încuie la plecare.
Mă făcusem mică, mică. Nici măcar nu-mi aduceam aminte dacă încuiasem sau dacă nu încuiasem. Meritam vreo două dacă hoții intraseră în casă din cauza hăbăucelei mele, asta mă gîndeam. Și, dincolo de palme, mai speriată eram de nenorocit, cum îi spunea mama. Dacă urma să ne mai prăduiască? După vreo oră de negocieri cu voci ridicate, s-a stabilit: eram vinovată.
O palmă aproape mi-a atins obrajii când, dintr-un colț, s-a auzit, stins, vocea nenorocitului:
– Tata, n-o bate! Eu am luat banii. Poftim, sunt la mine. Am vrut să fac o glumă cu voi.