(Foto de aici)

vorbesc cu dorul
fără să ne spunem cuvinte;
eu tac ades,
certându-l:
mă dor plecările
ascunse adânc
în perlele de rouă
îmbătate
de tristețe și moarte;
el tace mereu,
povestindu-mi
de zâmbetele ploilor
care s-au rătăcit
uitând cărarea spre înapoi;
tăcem vorbind,
cu amintirea trecutului
înfiptă în noi,
ascunzându-ne
unul de altul
sub pietre bântuite de ape;
el, pentru că ar muri
fără gândul
că dincolo de mine
n-ar mai fi absolut,
eu, pentru că-l iubesc
absurd și definitiv
urându-l,
dorind să stea
dar, cu aceeași măsură,
rugându-mă fierbinte
să plece.

(aici)

Categorii:Poezii, Uncategorized

Etichete:dor