De vorbă cu Miți


DSC00010

Lumina veiozei aruncă umbre albastre în camera întunecoasă și caldă, cu mii de cărți așezate de-a valma într-o bibliotecă uriașă. Alte cărți, mirosind a vechi, zac împrăștiate pe jos în teancuri prăfuite, unele întoarse – semn că cineva le răsfoise recent. Într-un colț, pe un fotoliu din lemn, care fusese cândva îmbrăcat într-o mândrețe de stofă de un roșu aprins, acum veche și decolorată, mâncat de carii pe la colțuri, stă aplecat un bătrân, în fața unei măsuțe din lemn de brad. Îmbrăcat într-un halat de casă ponosit, bătrânul scrie. Neglijent, cu litere aplecate când într-o parte, când în cealaltă. Șterge nervos, scrie și din nou șterge, bombănind formule numai de el știute, ștergându-și fruntea de transpirație. Până și scrisul îi este îngrijorat. ”Oare mai am timp?” Părul, mai alb decît coala de hârtie, îi ține strâns într-o coadă prinsă la spate într-un elastic. Sprâncenele groase și stufoase, înzăpezite și ele de vreme, se adună din când în când într-o singură linie, trădând neliniște. Degetele, lungi și noduroase, tremură fără astâmpăr, ținând pixul cu gesturi frânte. Doar ochii azurii îi mai are tineri. Din când în când geme, ducând mâna la piept.
– Mai stai, pârdalnico! Mai lasă-mă!
Nu-i răspunde decât o pisică tărcată, care se întinde leneș la picioarele bărbatului, încălțat cu o pereche de papuci de casă scâlciați prin care se văd degetele goale.
– Miau!
– Miți, roagă-te. Roagă-te pentru Milena. Știi bine, când venea pe la mine mereu te ținea în brațe. Și tu o iubești, roagă-te, Miți! Nu mai am mult, sunt aproape. Trebuie să găsesc. Trebuie! Doamne, dă-mi putere să aflu! Va salva atâtea vieți. Și Milena… Milena va ști de ce am fost așa de ursuz.
– Miau!, îi răspunde, din nou, pisica, alintându-se. – Ți-e foame? Mai am un pic de lapte, dacă vrei.
Pisica nu-l mai aude. Își întinde lăbuțele, încolăcindu-se pe covor, și începe să toarcă zgomotos apoi închide ochii.
– Dormi, Miți, dormi. Așa mă pot și eu concentra. Of, mai am să rezolv o singură problemă și boala, necruțătoarea boală care seceră și tineri și bătrâni deopotrivă, și-ar putea găsi leacul. Pentru mulți, care sunt pe final, va fi prea târziu dar pentru Milena… Doamne, aș putea găsi acel nod gordian pe care să nu-l poată desface Doamna cu Coasa. Aș putea să o înving pe nemernică, Miți.
Bătrânul râde abia auzit, imaginându-și Moartea dându-se cu capul de pereți, umblând bezmetică prin lume, fără să poată înhăța oamenii chinuiți.
– Așa, Doamnă nemiloasă, mi-ar plăcea să mă distrez de tine, chiar și dacă între timp aș fi acolo sus. Ha, ha! Și dacă…se oprește din râs și își dă o palmă peste fruntea brăzdată de riduri. Phii, cum nu m-am gândit la asta?
Se ridică în grabă. Un junghi ascuțit, chiar sub piept, îl lasă fără respirație.
– Mda, se pare că ești tare supărată pe mine, Viaţă. Iar eu sunt obosit, atât de obosit! De luni de zile nu dorm, încercând să-i dau de capăt. De oboseală, am junghiuri din ce în ce mai dese. Știu că nu mai ai răbdare să mă aștepți. Numai că n-am timp acum. Lasă-mă! Numai un pic, am nevoie de puțin timp. Atât. Apoi o să am grijă, mă voi duce să-mi fac analizele, am să mă îngrijesc. Știu ce trebuie, doar sunt medic. Numai că n-am timp. După, jur! Vreau s-o mai pot ține în brațe pe Milena, să-i spun cât de mult o iubesc.
Bărbatul întoarce privirea spre pisica tărcată.
– Of, Miți, dacă ar ști Milena! Pentru ea sunt în stare să răstorn munții.
Pisica nu dă nici un semn că l-ar fi auzit. Cu mâna apăsând pe piept, bătrânul se hotărăște să verifice ceva în cărți, răsfirate pe canapeaua uzată, așezată în celălalt colț al camerei. Papucii cu talpa desprinsă se târăsc pe covor, refuzând să alerge atât de repede cum aleargă gândul lui. ”Hârșt! Hârșt” Zgomotul lor o trezește pe Miți, care își întinde boticul umed și se cațără pe fotoliul lăsat liber, cuibărindu-se mai bine.
– Miau!
– Dormi, Miți, dormi. Aha, mormăie bătrânul frunzărind cărțile cu înfrigurare, dacă amesteci… sau nu, era o formulă chimică care…nu, ce prostii spun? Toate astea au mai fost spuse de alții. Chiar și de mine. Am scris zeci de cărți însă nici una… Am lăsat în urmă tratamente sofisticate și tot se moare. Ce Doamne, de ce ce anume este nevoie? Care este miracolul? Cum să faci să nu te mai doară, să nu mai mori? O vreme, bătrânul își frământă mâinile, îngândurat. –Miți, strigă, trezind piscica din somn, am găsit! Doamne, ce prost sunt! Degeaba am fost medic, degeaba am cercetat zi și noapte uitând de mine, de familie, de viață. M-am oprit la formule chimice, la tot felul de produse farmaceutice existente. Prost, prost, prost! Trebuia să analizez gânduri vechi, pe vremea când iubeam natura și farmecele ei. E pe undeva pe aici o carte pe care am scris-o acum zeci de ani. Plante, natură…Dumnezeu ne-a dat de toate, însă noi le-am uitat rostul. De acolo trebuie să plec, de la ele. Iar dacă extrag din aplicând formula pe care am descoperit-o aseară, rezultă că…Dumnezeule, am găsit, am găsit! Miți, Miți, sunt așa de fericit. Sfinte Sisoe, am scris despre tratamente aiuristice, am inventat pastile care nu folosesc la nimic. Sunt un idiot.
– Miau, îi răspunde pisica de parcă ar înțelege.
Bătrânul se ridică grăbit, răsuflând anevoie. Cărțile de pe marginea canapelei, mișcate de agitația lui, se împrăștie pe covor cu un fâșâit. Pentru un moment, dă să le strângă. Apoi renunță și se întoarce cu aceiași pași târșâiți la măsuță. Oftând, se așează pe fotoliul uzat, alături de Miți, ia pixul în degetele strâmbe, deschide un dosar uriaș pe care este scris cu litere mari: ”Tratament pentru cancer”, trage dintr-o margine a mesei câteva coli de hârtie dintr-un top și începe să scrie febril. Litere, formule, calcule, toate se așează unele după altele pe pagină, ca niște soldați disciplinați. E noapte târziu când se oprește, cu mîinile încă tremurând de emoție. O secundă își apasă din nou pieptul cu palma întreagă, încercând să domolească bătăile neregulate. Lasă pixul să cadă, închide registrul uriaș – ,pătat pe alocuri de cafea, apoi ia cu degetele noduroase telefonul și caută un număr în agendă. Cu cealaltă mână, absent, o mângâie pe Miți pe blana moale.
– Alo?
– Tată,asta e oră să suni? E trei dimineața.
– Milena, vreau să-ți spun că sunt fericit. Sunt fericit pentru că
– Te rog, îl oprește un glas aspru de la celălalt capăt. Tu chiar n-ai nici un pic de bun simț? Știi bine că trebuie să mă odihnesc, să mă feresc de stres. Te rog să nu mai suni, mai ales noaptea!
– Copilul meu, pentru tine…
– Ce pentru mine, tată? Ce? De când mi-au spus doctorii ce am, ai dispărut. Zile în șir te-am sunat, până când m-au durut buricele de la degete. N-ai răspuns. Am venit la tine și mi-ai spus să te las în pace. Te-am lăsat, tată. Am plâns și te-am lăsat. Așa cum ai vrut. Acum vreau să mă lași tu în pace.
– Milena, ascultă-mă! Eu am spus pentru că…
– Închid telefonul, tată. Definitiv. Am nevoie de liniște.
– Milena, nu închide, promite-mi că mâine vii să mă vezi. Jură-mi! Jură-mi pe memoria mamei tale. Jură-mi, Milena.
– Dacă așa mă lași în pace, îți jur. Vin mâine. Dar să știi, chiar dacă vin te urăsc. Te urăsc pentru nepăsarea ta. Te urăsc că n-ai fost în stare să fii cu mine, să mă ții de mână când …, să-mi spui că mă iubești.
”Pleosc”, aude bătrânul un zgomoc sec. Formează din nou numărul. ”Numărul apelat nu poate fi contactat sau nu se află în afara ariei de acoperire.” Degetele apasă tastele iar și iar până îi amorțesc însă nu-i mai răspuns nimeni. ”Nu-i nimic, a jurat că vine!” O transpirație rece îi cuprinde fruntea și o gheară îi strânge pieptul. ”Brațul, nu-mi mai simt brațul. Doamne, simptome de…Au!” Cu ultimele puteri ia o nouă coală de hârtie și scrie cu litere șchioape și strâmbe, ținând pixul cu amândouă mâinile: ”Milena, Te iubesc. Îmi pare rău. Du registrul la spital și dă-l medicului tău. Va ști că am găsit leacul.” Pune pixul încet pe măsuță, închide registrul și se târâie spre canapea, cu ambele mâini apăsând în partea stângă a pieptului. Se clatină, amețit. Geme adânc, încercă să respire și aude doar un șuierat. Apoi închide ochii și se prăbușește secerat pe covor, cu un zgomot înfundat. Un rictus îl schimonosește pentru o secundă, apoi fața i se destinde și un zâmbet adolescentin îi întinerește obrazul. O liniște deplină se lasă în cameră. Miți toarce, uitând să mai miaune.


Categorii:Miscelanea

Etichete:,

1 reply

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

%d blogeri au apreciat asta: