Martor mincinos


copou4(Foto de aici)

E greu să vorbești despre comunism. O perioadă grea, de lipsuri, de ne-libertate, de frică nebună să spui ce simți și gândești. O perioadă pe care, cei care am trăit-o, am vrea să o uităm. În același timp, poate e necesar să ne aducem aminte. E greu. Să povestești cum a fost, cât de tare ne apăsa lipsa de speranță. Frica de Miliție, de Securitate. Cum a fost? Cumplit. Imposibil. Trăind la capăt de subzistență, încercând să ocolești sistemul care te animaliza prin reguli tâmpite. Mințind fără să clipești, atunci când era nevoie, chiar dacă minciuna îți repugnă. Era, însă, necesară ca să poți ajuta un prieten la necaz sau să rezolvi o problemă, pe care nu o puteai soluționa altfel.

Marius și Andreea mi-au fost prieteni buni. Locuiau într-un apartament cu două camere, pe o străduță liniștită din Podul Roș. Aveau un puști minunat. Undeva, mai central decât ei, locuia tatăl lui Marius. Fost inginer viticol, avea un apartament cu trei camere spațioase. Nu-și puseseră problema ce avea să se întâmple când tatăl lui Marius avea să moară. Nu era bătrân. Sau poate, fiecare dintre noi spera în secret că se va întâmpla o minune; să pice comunismul, să moară Ceaușescu. Numai că destinul nu ține cont de dorințele furnicilor care compun universul, cum n-a ținut nici de dorința de viața, care clocotea în pieptul bărbatului de 60 de ani. L-a secerat pe neașteptate.

Moartea a adus nu numai durere în sufletul lui Marius ci și o problemă pe care nu știa cum să o rezolve. N-avea voie să țină ambele apartamente, era unicul moștenitor și mai avea o casă  în proprietate. În câteva luni era obligat să vândă unul, fie pe cel în care locuia cu familia, fie cel moștenit.

– Nu vreau să vând nici unul, s-a răzvrătit. Ăștia sunt nebuni? Tata a muncit o viață să-și achite casa și noi la fel. De ce se vând când vor ei? Poate nu-mi convine prețul, poate vreau să-l țin pentru copilul meu.

– Și ce putem face?, a întrebat Andreea, la fel de mohorâtă. Astea-s legile, cum ne putem împotrivi? Măcar să fi lăsat un termen mai mare, nici nu l-am băgat pe bietul tata în mormânt și tu, în loc să-l plîngi, umbli de nebun să rezolvi probleme care n-au de-a face nimic cu iubirea pentru cel care s-a dus.

– Nu știu. Nu știu dar nici nu-l vând. Găsesc eu o soluție.

Furios, a început să se intereseze în dreapta și în stânga. Singura soluție, pe care i-a dat-o un amic avocat, era să divorțeze de Andreea. Să facă în același timp și partaj, urmând să renunțe la casa lor, în favoarea nevestei și copilului. Ar fi rămas cu locuința moștenită de la tatăl lui.

– Băi, sunteți nebuni? Cum să divorțați? Ce mama naibii s-a întâmplat cu voi, i-am întrebat, invitată de urgență la o reuniune prietenească, în care îmi comunicaseră, sec, decizia. Aveam și eu doi prieteni cu a căror relație perfectă mă puteam mândru. Și…

– Nu divorțăm de adevăratelea, prostuțo! Doar pe hârtie, ca să putem păstra ambele case.

– Uf, m-am mai liniștit. Ia puneți-mă la curent cu prostia asta, să nu bolunzesc.

Povestea m-a luat prin surprindere. Nu pentru că divorțau, înțelelesem foarte bine că nu era decât o metodă de a păcăli legile, ci pentru că trebuia să le fiu martor la divorț.

– Și ce naiba să spun? Nu, chiar sunteți dilii.

– Zi și tu că o bat, că nu aduc bani acasă, că umblu cu alte femei.

Andreea râdea. Marius, crescut între sticlele de vin aduse ani în șir de taică-su acasă de pe la Cotnari, era total împotriva alcoolului. Abia dacă-și muia buzele de sărbători într-un strop de vin. Cât despre bătaie și curve, mai mare hazul. Un bărbat mai blând și mai îndrăgostit de nevastă, chiar după zece ani de căsnicie, nu cunoscusem.

Și cu toate astea, am spus. Am fost martor și am spus. Pentru că erau prietenii mei și pentru că comuniștii meritau să ne batem joc de legile lor, care interziceau să ai  două case. Mă bușea râsul când judecătoarea, o femeie aspră, îmi punea întrebările foarte serios. O bătea? ”Da, onorată instanță, o bătea în permanență. Odată, i-a dat două palme și în prezența mea. O brută, asta era.”



Categorii:Povestiri din viața reală, Uncategorized

Etichete:, ,

1 reply

  1. Scoala in Democratie cum va place ?

    Ziceti ca nu intelegeti legea privitoare la case ?🙂 Perfect, inseamna ca veti intelege privatizarea apei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

%d blogeri au apreciat asta: