(Foto de aici)
Nu mai pot să scriu. Ce? Că de două săptămâni ne jelim tinerii, gazați în Colectiv? Că de aseară jelim alți oameni fără vină, care au fost executați în atentatele din Paris? Că ne-am împărțit în buni și răi? Că cei buni vor pace și liniște, vor să muncească și să iubească fără să le fie frică să o facă, în timp ce răii se urcă pe cadavrele celor ce-și dau ultima răsuflare, ca să ajungă mai în față la ciorba de ciolan? Că ne găsim vinovații în altă parte decât în noi?
Mergem pe un drum plin de lumânări. Ar trebui să fie tăcere. Să nu mai spunem nimic. Să plângem și să tăcem. Nu e tăcere, nu e nici măcar un vaier prelung. Dăm din gură și arătăm criminalii. ”Ăia! Ceilalți!” Religia e vinovată, numai ea. Vecinul, Dumnezeu, politica, nemernicii de i-am primit în casa noastră. Noi, nu! Noi suntem perfecții. Noi n-am greșit cu nimic. Noi ne putem uita în oglindă, n-avem ceva a ne reproșa. Suntem minunații care n-am făcut niciodată un rău, n-am încălcat niciodată o regulă. Așa că ne putem permite să dăm cu barda, să arătăm cu degetul, să ne radicalizăm și să-i radicalizăm și pe alții din jurul nostru. Și, dacă am avea o pușcă, mult n-ar trebui ca să lichidăm vreo doi -trei, pe care îi considerăm vinovați. Fără judecată. Pentru că noi suntem perfecții.
Din aceste două săptămâni de lacrimi și durere, mi-au rămas în minte câteva vorbe scrie pe o pagină de facebook: ”Vorbe. Azi jelim. Apoi… uităm. Iar mâine ne vom comporta la fel ca ieri. Vom trece pe lângă clubul Colectiv, numai ca să ne facem un selfie.” M-a cutremurat postarea. Pentru că undeva, în sinele meu, nu puteam să urlu că-i o minciună.
Atât de trist. Și atât de adevărat.
Categorii:Miscelanea
Lasă un răspuns