Foarte puțin important este orice va rezulta din așa zisele consultări, de ieri seară și din această dimineață, pe care președintele le-a convocat pentru a doua oară la Cotroceni. Cum foarte puțin importante au fost și așa zisele consultări cu reprezentanții „societății civile”, o sumă de cetățeni aleși pe sprânceană și nicidecum voci ale străzii. Deciziile par să fi fost deja luate, îndată ce au trecut momentele de panică și uluială consecutive tragediei din centrul Bucureștiului.
Cum simplu exercițiu de imagine, tardiv și la fel de puțin important, a fost și așa zisa ieșire a președintelui în piață, într-un moment în care manifestația degenerase demult. Adunarea spontană, cea care a exprimat durerea fără margini a elitei profesionale a capitalei și, mai apoi, indignarea și protestul vehement la adresa unui stat neglijent și superficial, orientat înspre orice numai înspre protejarea cetățenilor săi nu, a fost confiscată încă din a treia zi a ei. Serviciile, partidele și diverse puteri străine, care se mișcă pe teritoriul nostru ca prin curțile lor, și-au trimis agitatorii, provocatorii, portavocile și pancartele în mijlocul pieței din care tinerii frumoși ai primei zile plecaseră deja. Până la deturnarea unei uriașe manifestări de durere și indignare într-una politică și de răfuială cu biserica (?!?) nu a mai fost decât un pas, pe care politrucii și cozile lor de topor l-au făcut imediat, cu un profesionalism de invidiat.
Tragedia a venit atât de bine – Doamne iartă-mă! – unora dintre politicieni încât îți vine să crezi că au ticluit-o. Nici nu e de mirare că au apărut imediat și teoriile conspiraționiste, potrivit cărora focul ar fi fost pus de către forțe ostile guvernului în exercițiu pentru a provoca o emoție generală la fel de mare ca și aceea din 1989. Diversioniștii nu au ezitat să deturneze, cu argumente atât de stupide încât nici nu merită se le mai menționăm, nemulțumirea tineretului înspre biserică, pornind de la o nedorită dar scuzabilă eroare de comunicare.
Am fost la clubul Colectiv, am vorbit cu tinerii care își plângeau prietenii decedați acolo sau, mai târziu, în spital. Nici vorbă, nici măcar în treacăt, despre „alegeri anticipate”, „guvern de tehnocrați” și alte deziderate politice intens vehiculate în ultimele zile pe televiziunile de știri aservite. Aceasta nu este agenda lor ci a politicienilor, suiți cu un cinism greu de egalat pe valul emoției populare generat de o catastrofă.
Pe agenda lor, a tinerilor, sunt problemele din viața reală, cele de care ne lovim la tot pasul. Că viața este nesigură aproape la fiecare pas. Că zeci de blocuri stau să se dărâme, neconsolidate de pe vremea comuniștilor. Continuăm să le locuim, fiindcă nu am avea încotro – ceea ce nu este adevărat. Că un drum de-a lungul sau de-a latul țării ia cel puțin două zile dacă respecți cu strictețe toate regulile de circulație. Și atunci, grăbiți să ajungem la destinație, le încălcăm, mituind, dacă putem, polițistul care ne-a prins mergând cu 80 km/oră prin vreo localitate de pe traseu. Că spitalele sunt sugrumate de mizerie și sărăcie, dar continuăm să aducem de acasă bani, medicamente și mâncare, protestând mocnit pe internet. Că mințim, mult. De frica de a nu ne pierde slujba, de a nu periclita situația copiilor la școală, „nu-i treaba mea, are cine să se ocupe de asta”, din comoditate. Că închidem ochii, preferând să dăm o șpagă, numai ca să rezolvăm mai repede o problemă care altfel ne-ar lua luni de zile. Că statul ne împinge, în multe situații, să încălcăm legea ca să limităm propriile pierderi. Că suntem vinovați cu toții fiindcă am votat de fiecare dată răul cel mai mic, în loc să fi dat de pământ cu ei înainte de a se întâmpla o asemenea nenorocire. Prin prisma celor de mai sus, producerea ei era inevitabilă.
„Moștenirea cea mai grea a regimului comunist constă în faptul ca acea jumătate de secol ne-a stricat sufletele. Un regim în care minciuna a fost ridicată la rangul de metodă de guvernare, în care teroarea a dezvoltat lașitatea, în care furtul din avutul statului a sfârșit prin a apărea legitim din cauza privațiunilor permanente și a exemplului de înșelăciune venit de sus” – spune Neagu Djuvara într-una dintre lucrările sale. Aceste tare sunt astăzi cel mai mare handicap în încercarea noastră de a ne integra într-o lume de ale cărei reguli am uitat.
Răul este atât de adânc și atât de generalizat încât vindecarea nu va veni decât atunci când reprezentanții acestei mentalități vor părăsi pârghiile de putere. Sau li se vor lua cu forța, dacă altfel nu se poate. Poate că această generație minunată, care a știut să se opună cu îndârjire vânzării aurului țării, să reușească să regăsească echilibrul vital al nației. Dacă vor ști să impună cu aceeași hotărâre cultul cinstei, al respectului pentru cuvântul dat și pentru semeni, așa cum au dovedit până acum, vor izbândi fără îndoială.
Editorial publicat în Monitorul de Botoșani 10 11 15.
Categorii:Politica în cuvinte
Lasă un răspuns