(Foto de aici)

Acum câțiva ani buni mă sună o rudă îndepărtată din provincie. Îmi spune că este în București la analize, la secția de oncologie, și că ar vrea să mă vadă. Eu încep să tremur numai când aud cuvântul ”oncologie”. Așa mi s-a întâmplat și atunci, m-au trecut toate apele și am plecat în trombă spre spital. Știam că este pensionată de câțiva ani, tot pentru boala asta nenorocită, și faptul că fusese trimisă la București mi-a accentuat nebunia.
Am fost atât de surescitată încât aproape de spital nici n-am reacționat când un bou a intrat în mine, ieșind de pe o alee de bloc fără să se asigure. Mare lucru mașina mea n-a pățit dar cazanul lui de Dacie s-a boțit de numa – numa. Văzându-mă dezorientată, speriată și cu gândul în altă parte, omul a urlat că eu sunt vinovată și am acceptat senină că vina e a mea. I-am dat o sumă de bani, pe care a cerut-o. Voiam să scap și să ajung mai repede la spital, nu mă interesa altceva.
Am găsit-o pe scările spitalului plângând și mi s-a strâns inima ca un arici. Nici nu știam cum să mă comport, mă blochez în  situații de acest gen și muțesc ca o proastă. Lacrimile care curgeau năvalnic pe obrajii roșii îmi sugerau că primise o veste teribilă și definitivă. Ce poți spune în asemenea situații? Ce ai putea spune de consolare? Am întrebat-o dacă vrea să stea la mine câteva zile, să se odihnească, să se aline printre flori. A acceptat bucuroasă.
– Nu mai plânge!, am rugat-o pe drum, conducând cu mâinile transpirate de emoție și cu grijă față de nenorocirea omului de alături. O să ții regim, vei învinge tu nenorocita asta de boală! Asta faci de ani buni, știi cum să o păcălești!
– Nu-i asta!, mi-a răspuns, scâncind mai departe.
– Atunci, ce-i?, aproape am urlat cuvintele, neînțelegând.
– Mi-au spus că analizele sunt perfecte, a lăcrimat mai departe.
– Uraaaa!, am strigat, cât pe ce să scap volanul din mână și să o luăm eroic spre șanț. E o minune ce ți s-a întâmplat!
Plângea de bucurie, eram sigură.
– Ce ura?, m-a întrebat vocea stinsă de alături. Ce mare bucurie! Eu nu mai iau pensie de boală de azi. Ce mă fac, Doamne, eu fără pensie ce mă fac??

Să dai cu basca de pământ, nu alta! Lipsa pensiei era mai tragică decât boala.

Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:accident, analize, cancer, oncologie, spital, sănătate