România încremenită în feudalism


Escalada-in-Defileul-Crisului-Repede-4(Foto de aici)

Mă doare să scriu dar mai mult mă doare să tac. Mă doare că sunt româncă și că trebuie să recunosc cu umilință și neputință că nu suntem în stare să dăm la o parte bolovanul din ușa peșterii în care trăim încremeniți în timp. Nu știu de ce am rămas atât de înapoiați, nu știu cauza, nu înțeleg resorturile indiferenței. Aș putea găsi zeci de explicații însă nu mă mulțumește nici una. Rămâne doar durerea că nu pot înțelege.

Am trăit tot timpul senzația că Ardealul este cu mult mai mult decât Moldova și Muntenia sau Dobrogea, că aici și-au pus amprenta anii de dominație austro-ungară care au adus cu ei civilizația și acel aer de ”altceva”, că educația și viața vesticilor și-au pus amprenta asupra locuitorilor de pe aceste meleaguri. Am râs de înapoierea de sute de ani a locuitorilor pe care i-am zărit într-o vară în satele din Teleorman prin care m-am rătăcit, mi-am făcut cruce când am străbătut ulițele satelor din jurul Pungeștilor, unde casele stau într-o rână gata să se prăvălească.

”Ei, Ardealul e altceva”, am repetat mereu, luându-mă după fațadele locuințelor pe lângă care treceam, cu mult mai arătoase decât cele din alte colțuri de țară. Chiar dacă casele erau vechi și nerenovate eram impresionată de aerul lor de mici cetăți. Îmi imaginam, dincolo de zidurilor minusculelor fortărețe, oameni care forfoteau de treabă, gospodărind și drămuind cu chibzuință avutul cu care se mândreau. Iubind, crescând prunci la fel de mândri și de gospodari ca și ei.

Câtă dezamăgire! Cruntă. Am avut zilele acestea prilejul, ajutând un prieten să facă o achiziție, să văd multe case de dincoace și de dincolo de granița dintre România și Ungaria. Dincolo, Ungaria. Pusta maghiară, cum place unor români să o denumească ironic și disprețuitor, o câmpie nesfârșită în care suflă un vânt neroditor. Dincoace, un relief lin și romantic, cu văi și coline care îți încântă sufletul, cu ape curgătoare are susură vara sau se învolburează sălbatic primăvara. Ungaria, un loc plictisitor care n-ar trebui să îți spună nimic. România, binecuvântată de Dumnezeu.

Și cu toate astea… Casele lor uscate, la fel de vechi ca și cele românești de dincoace de graniță, te îmbie să le admiri cu un miros de var proaspăt, cu iarba tunsă periuță, cu tufele de trandafiri care-ți zâmbesc în toate culorile. Înăuntru apa curge vesel la robinetul din bucătărie iar baia este, fără îndoială, în casă. Nu de azi sau de ieri. Înăuntru, chiar dacă minimalist, găsești toată civilizația vestului. O țară care a fost și ea comunistă. O țară căreia Dumnezeu nu i-a dat prea multă bogăție și natura nu are splendoarea dumnezeiască aruncată în fiecare colț.

Dincoace, în cele mai multe din casele situate în satele românești, te întâmpină un miros pregnant de mucegai. Cu greu poți respira înăuntru. Scoți apa din fântână cu găleata ca pe vremuri, de parcă nici un an n-a trecut de la moartea strămoșilor. WCul din fundul curții, căzut într-o parte, te întâmpină cu dușmănie și urăști că ai necesități fiziologice. Într-o altă parte a curții te lovești de alte dărăpănături care au fost cândva cotețe de porci sau de găini. Acum nu-s bune nici măcar de lemne de foc. Curtea este neîngrijită și mult prea arar înveselită cu o floare care, chiar și atunci când există, crește de capul ei, singură și neiubită de proprietari. Singurul element comun al curților este bolta de vie, de parcă numai damigenele de vin te mai pot înveseli într-o astfel de locație.

Tristă și amară deziluzie. Îmi dau seama că am trăit într-un glob de sticlă. Nu-mi spuneți că avem scuze. Că peste noi a trecut un comunism greu, că l-am avut pe Ceaușescu în coastă, că am fost oropsiți de migratori și alte popoare care ne-au cucerit și ne-au supt sângele și bogățiile. Nu mai cred în povești. Sunt 25 de ani de când i-am tras un glonț în cap lui Ceaușescu și, în afară de un WC care s-a dărâmat și stă într-o rână, de buruienile care-s cât gardul în grădină, nimic nu s-a schimbat. Decât poate faptul că cei de peste graniță cer pe casele lor îngrijite 4000 – 5000 de euro iar noi, pe budele noastre, cu mândria prostului care speră într-o desagă de bani fără să dea nimic la schimb, cerem 15.000 – 20.000 de euro. Cum? Cum se poate asta? De ce!

Mi-e rușine că sunt româncă. Ne-a dat Dumnezeu un teritoriu de poveste în care să trăim iar noi ne batem joc de locurile mirifice pe care le-am primit în dar. Nu știu cât o să ne mai rabde pământul pe care umblăm dacă nu ne schimbăm mentalitățile și rămânem încremeniți într-un timp pe care alții l-au uitat de mult.



Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , , , , ,

5 replies

  1. Interesant mod de a privi realitatea românească. Mentalitatea nu se schimbă din vorbe. Răspunsuri nu găsim la șezătoare. Educația este cea mai importantă verigă în lanțul românesc. Fără educație ne strânge lanțul de gât… Sentimentul de rușine trebuie să-l aibă aceia care trăiesc în „alt timp”, nu restul care se zbate să iasă din stereotipuri. Schimbarea se produce cu timpul, iar răbdarea este o virtute alături de care rușinea că ești român nu-și are locul… Succes!

  2. Foarte bun text! Felicitari!

  3. Din pacate nici eu nu reusesc sa inteleg de ce se opune romanul cu atata indarjire la ce e nou: nu investitii straine (de parca strainul si-ar lua bucata de plai romanes s-o care in spinare in tara lui), nu card de sanatate, nu educatie sexuala sau macar despre igiena in scoli… Cred ca pana la urma a devenit obisnuinta, stereotipism, cum se pune in discutie ceva, hop Nu-ul😦 Interesant e ca pe de alta parte, multe minti tare luminate au aparut si apar tot de pe meleag romanesc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

%d blogeri au apreciat asta: