(Foto de aici)

Cu milioane de ani în urmă eram masă amorfă, puncte gemene sau diferențiate prin mărime și culoare, rătăcind prin universul fără de capăt și atât de necunoscut. Fără să știm de ce, fără să știm de unde, fără să știm încotro. Fără ca să ne pricepem sau să înțelegem miliardele de puncte de lângă noi. Lovindu-ne și ocolindu-ne, apoi contopindu-ne în forme cărora nu le găseam rostul. Neavând decât o simplă conștiință universală dar suficientă cât să nu ne ucidem unele pe altele, să avem grijă ca zborul nostru haotic prin univers să nu frângă aripile materiei fără nume care zbura alături, la fel de rătăcită, într-o călătorie inconștientă și zbuciumată.

După o vreme, prin puterea naturii – căreia unii îi spun Dumnezeu -, ne-am adunat punct cu punct, ne-am lipit materie cu materie și ne-am transformat în ființe și lucruri. Definite. Cu chip, formă și comportament diferit. Unii încrezuți. Cu orgoliul că sunt mai presus decât alte forme, că o bucată de dumnezeire se ascunde în ei și că au devenit prin forțe proprii stăpânii universului. Încă nu ajunsesem la statutul de oameni și de conștiință individuală. Ne comportam sălbatic, la fel ca și animalele de care ne ascundeam prin peșteri întunecoase.

Când nu ne-a mai ajuns diferența naturii, am început să gândim. Sau credeam că gândim. Ne-am situat, într-un orgoliu nemăsurat, deasupra necuvântătoarelor. Eram superiori. Ridicați în picioare am înfruntat veșnicia, crezându-ne nemuritori. Ne-am adunat unii lângă alții, am învățat să creștem deasupra celorlalți, am supus sălbăticia din noi și am făcut reguli clare pe care să le respectăm cu toții. Multe, mereu mai multe. Aspre, mereu mai aspre. Mai apoi le-am hulit.

Tot mai ades am crezut că deținem sentimentul iubirii veșnice. Apoi, zi cu zi, am constatat că prea mulți nu știu decât să urască. Sau că ne doare ura celorlalți. Cu disperarea începuturilor ne-am mințit la fiecare răsărit de soare și la apus, repetând că suntem curați și puri, în timp ce hoțește îi șterpeleam aproapelui bruma de fericire. Ne imaginăm cu trufie a fi perfecți întru bine în timp ce, cu ochi lacomi și răi, smulgem fără milă și regrete scânteia de dumnezeire a celui de lângă noi.

După ce am încălcat toate regulile naturii ne-am căit, am plâns și am implorat dumnezeirea să se întoarcă. I-am acuzat pe ceilalți de modul nostru de viață care ne transformase în ființe goale, fără a mai avea umanitatea în suflet. I-am acuzat că nu ne înțeleg. I-am hulit pentru ce nu puteam avea. I-am urât pentru scânteia de univers încă vie, în timp ce noi, umbre palide, treceam prin viață ca niște fantoșe fără chip.

Și fără să simțim când, ne-am transformat din nou în masă amorfă rătăcindă prin universul fără de capăt. Fără să știm de ce, fără să știm de unde, fără să știm încotro. Fără ca să pricepem sau să înțelegem de ce nu mai zboară pe lângă noi punctele gemene dintru începuturi. Lovindu-ne de ziduri închipuite și reci, singuri și triști. Într-un zbor haotic, cu aripile zdrelite de viață, uciși de ura din noi. Într-o călătorie fără întoarcere, alergând bezmetic în tăcerea universului.

Categorii:Miscelanea

Etichete:iubire, oameni, orgolii, singurtate, tristețe, umanitatea